Lângă mine un tătic discută aprins cu copilul lui, un băiețel de vreo 10 ani. Îi explică juniorului ce comportamente așteaptă de la el. Este vorba, printre altele, despre respect. Copilul ascultă absent. Tatăl își arcuiește sprâncenele și-i promite, oftând, o recompensă dacă prestează corect deși nu-i fusese cerută. Cât îmi dai întreabă copilul deja extrem de interesat. 1.60 zice tatăl. Vreau 2.40 se târguiește micuțul. Cad la pace și cel mic fuge la joacă.
Îmi cer politicos scuze că am auzit fără să vreau discuția și-l întreb pe părintele satisfăcut de rezultatul ”negocierii” ce semnificație au sumele ușor ciudate pe care le-au vehiculat. Se uită de sus la mine și-mi răspunde vorbind rar și răspicat ca pentru un retardat. App-urile pe care le cumpărăm folosind telefonul costă de cele mai multe ori multipli de 0.80 de euro.
Avem 3 ani de când copilul nostru nu mai mișcă un pai fără ”ț” de înmulțit cu 0.80 mărturisește cu mândrie nedisimulată tatăl. Când îl pasionează cu adevărat un joc avem o perioadă liniștită pentru că sunt multe de achiziționat într-un interval scurt de timp și face tot posibilul să le obțină cât mai repede.
Îmi vine să-l întreb ce se întâmplă când tânărul nu este interesat de joculețe noi, mai multe vieți sau alte ”resurse”. Cum se descurcă atunci? Ce alte ”repere morale” ghidează comportamentele și atitudinea? Cum se descurcă învățătoarea cu el la școală? Mi-e teamă că aș putea afla mai mult decât îmi doresc, așa că tac.
Cad pe gânduri. Copilul meu, doar puțin mai mic, nu se țigănește cu noi pe bani. Nici pe app-uri. Îi sărbătorim succesele mici sau mari fără să le condiționăm. Îi explicăm ce consecințe bune și rele au diversele lui comportamente. Încercăm să-i transmitem niște valori cu care să rezoneze. Să fie responsabil pentru că așa a ales el. Să-l motiveze atingerea scopului pe care și l-a propus pentru că e corect și crede în el, nu pentru că va primi bani la capătul liniei. Oare suntem niște părinți iresponsabili pentru că nu-i măsurăm rezultatele în multipli de 80 de cenți?
