Un profesor de liceu din București a dat-o rău de gard. Nu-i nici primul și nici ultimul. Este doar cel despre care s-a aflat că-l dă afară din casă sentimentul de stăpân pe plantație, nevoia de control absolut și simțul gregar al umorului.

Apărătorii lui susțin că a făcut doar o glumă nevinovată, ceilalți, care vor să-l distrugă, zic că a lezat nepermis valorile învățământului românesc. Fiecare tabără se concentrează să demonstreze că are dreptate și că oponenții sunt mânați în luptă de motivații stupide.

Cred că nu e deloc relevant cine știe mai bine ce s-a întâmplat în cazul cu pricina. Mi se pare îngrozitor că noi, toți cei care am trecut prin acest sistem de învățământ, am perceput întâmplarea ca fiind absolut veridică.

Și nu degeaba, ci pentru că am trăit o bogăție de atitudini și comportamente aberante la cei care ne-au ghidat pașii spre cunoaștere.

Se pare că profesorul nostru plictisit de rutină a pus un elev să se târască în genunchi, pe culoarul dintre bănci pentru a primi o notă mai mare. I-a demonstrat astfel elevului că e bine să fie o oaie ascultătoare, temătoare, să nu iasă cu nimic în evidență, s-o ia mereu după turmă.

Că e musai să respecte necondiționat autoritatea. Că e bine să-i fie frică să reacționeze normal. Că va fi recompensat dacă execută mecanic ce i se cere. Că e normal să tacă și să înghită, indiferent cât de mare e umilința la care a fost supus.

Timpul trece. Copilul transformat într-un nimeni cu acte, termină anii de detenție în sistemul de învățământ strâmb, șui și turbat. Ajunge să zburde vesel, scăpat din lanț, pe câmpia muncii.

Este pus în situația să ia decizii, să găsească soluții, să rezolve probleme sau să-și asume riscuri. Nu știe cum să procedeze și căuta pe cineva în fața căruia să se târască ca să-l scoată din corzi.

Dacă nu se lovește de un șef glumeț, corespondentul în organizație al profesorului trăsnit din liceu, dispus să-l folosească și apoi să-l umilească, îngheață în inacțiune. Aștepta să treacă furtuna de la sine pentru că nu știe că ar trebui să facă ceva.

E uimit și dezorientat că un băiat bun, cum s-a considerat mereu, are ghinionul de a fi pus sub presiunea de a acționa în afara liniilor clar trasate de alții, de a găsi poteci pe unde nu a trecut nimeni înainte. Și e extrem de probabil să nu se trezească niciodată la realitate.

Cât despre profesorul minune care crede în note ca un sistem de evaluare absolut, nu pune preț pe pasiune, perseverență sau viziune și-și propune să aducă elevii la numitorul comun al mediocrității înfricoșate, poate ar trebui să-și caute vocația în altă parte.

Să nu uităm să venerăm cum se cuvine și sistemul care se încăpățânează să bage pe gât copiilor cunoștințe, să-i pună să rețină fapte, date, proceduri ori rețete în loc să-i învețe să gândească, să conducă oameni sau să rezolve chestiunile practice mai simplu, mai ieftin, mai repede.

La fel ca acum 30 sau 130 de ani când informația era greu de găsit și simplu de prelucrat. Sistemul care apreciază și recompensează dascăli fără chemare, severi, lipsiți de imaginație, al căror unic scop este să se termine cât mai repede orele.

Și să nu ne mirăm că suntem conduși atât la serviciu cât și în politică de micromanageri lipsiți de imaginație, cruzi și grobieni, dornici de mărire, pentru care omul nu contează.

Noi i-am crescut așa cerându-le să se târască pentru o notă mai bună, oferindu-le modele false, uitându-ne în altă parte când au sărit prima oară gardul și bănuindu-i pe nedrept că vor dezvolta, naiba știe de unde, o brumă de bun simț care să-i țină pe șine.