Pe Butunoiu îl mănâncă-n cur ca pe Zambilica. Se lamentează că angajații lui din cârciumă îi fură câte un gogoșar, prin urmare sunt cancerul economiei românești și d-aia nu poate el, antreprenorul onest, să prospere.
Să ai o strategie e o tâmpenie explică el, pentru că ritmul schimbărilor este prea rapid și e mai bine stai ca prostu’, să aștepți să ți se întâmple lucruri la care să reacționezi ca un pompier, decât să-ți pui mintea la contribuție să pricepi cine ești, unde vrei să ajungi și ce te va face să devii ceea ce ai visat.
Astăzi face apologia managerului comunist și a vremurilor demult apuse într-un fel care demonstrează cretinism irecuperabil, prostie fără țărmuri și dorința de a fi băgat în seamă.
Se bate cu pumnu-n piept că l-au preluat o serie de publicații precum ”Adevărul” și speră în sinea lui că asta înseamnă că e deștept, pătrunzător sau are dreptate. Iată ce cred eu despre afirmațiile Zambilicăi:
Șefii de promoție nu erau obligatoriu și activiști de partid
Fals. Eu nu cunosc nici un șef de promoție care să nu fi fost făcut membru de partid maxim în anul doi, notele fiind de altfel cel mai important criteriu, uneori chiar singurul.
Mai departe viitorul șeful de promoție primea funcții în organizația de partid pe care nu de puține ori le ignora cu grație pentru că nu-l interesa aspectul.
Dacă activist de partid este doar cel care credea sincer în vrăjeala ideologică a comuniștilor înseamnă că nici 3% dintre oameni nu erau cu adevărat activiști de partid. În schimb dacă o funcție în organizația de partid a facultății definește activistul, cum era cazul atunci, toți șefii de promoție au fost activiști.
Întreb pentru cei care, fără să fi trăit vremurile alea, au doar o brumă de logică: ”De ce ar fi acceptat vreodată partidul un exemplu de succes (șef de promoție) nealiniat ideologic? Cum ar mai fi explicat concepte de tip ”omul nou”? De ce și-ar mai fi bătut lumea capul cu înscrisul în partid dacă erau posibile și alte căi către vârful ierarhiei?”
Managerii de vremea lui Ceașcă erau buni profesioniști
După ce am terminat facultatea am fost repartizat pe șantierele patriei unde am întâlnit ”managerii buni profesioniști” despre care amintește George. Ca manageri erau un dezastru desăvârșit.
Principiile lor de căpătâi erau că ”meseria se fură, nu se învață”, ”șeful are întotdeauna dreptate”, ”dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră”, ”de ce să facem mai bine dacă merge și așa” și multe altele din aceeași categorie.
Ca profesioniști unii dintre ei trăgeau ceva învățăminte din experiențele trecutului, marea majoritate nu mai citeau nimic de specialitate după terminarea facultății și acționau preponderent după ureche.
Pentru că nu existau consecințe negative dacă erai bine conectat, iar preocuparea pentru a face performanță repede sau eficace lipsea cu desăvârșire.
Dacă te apuca pe tine să fii harnic, să inovezi și să rupi ritmul de ”dolce far niente” apărea imediat un șmecher, de obicei mare prin partid, și te mustra sfătos: ”Ce vrei să demonstrezi tovarășe? Te lași cumva purtat de sentimente mic burgheze de individualism? Ia potolește-te!”
Nu se fura nene
Asta este de departe cea mai mare idioțenie dintre afirmațiile Zambilicăi – Butunoiu. Orice ospătar într-o speluncă decentă făcea șpagă 1.000 de lei pe zi. Orice șef sau vânzător de alimentară, aprozar, gostat, cramă jongla cu sutele de mii de lei.
În fabricile de automobile se fura cu pisici dresate de care se legau piesele vandabile. Pisicile treceau peste gard și se duceau acasă cu prada. Se fura de milioane de lei pe vremea lui Ceaușescu. Furtul era sport național!
În șantier orice șofer vindea motorină și benzină cât putea să gestioneze înainte să-l doboare oboseala. O aprobare de butelie costa 5.000 de lei iar una de apartament între 10 și 25.000 lei în funcție de orașul în care era locuința.
În fabrici și uzine oamenii își făceau artizanal tot ce aveau nevoie prin casă: rafturi, instalații de încălzire, cuțite, motoare, chiar și automobile atât pentru ei cât și pentru vecinii și prietenii lor.
Cu materialul și pe timpul statului desigur. Pădurarii furau lemne și vindeau vânat și paznicii lacurilor furau și vindeau pește sau luau șpagă să te lase să pescuiești. Să nu uităm că salariul mediu era cam 2.500 de lei și aproape orice familie avea ceva bani puși de-o parte.
Prin obrăznicia, nesimțirea și tupeul lui stupid Butunoiu încearcă să pară original, inovator, purtător de stindard al unor idei revoluționare.
Mă îngrijorează că tinerii care nu au discutat niciodată cu părinții și bunicii lor despre ororile dictaturii comuniste ar putea să creadă că furtul este o invenție post decembristă și că profesionalismul adevărat și-a dat duhul în 89. Pentru că așa se vede de la Zambilica!
