Facem  treabă folosindu-ne de telefonul  mobil. Primim emailuri, cereri de aprobare sau avizare, chestiuni importante și urgente pe care le rezolvăm când suntem pe  drum, în întâlniri, la plimbare, în concediu.

Mobilul ne păstrează conectați, ne ajută să răspundem rapid, să ne simțim utili și implicați, să credem că producem valoare în viața colegilor sau în dezvoltarea companiei.

Tot el, mobilul, este instrumentul pe care ne jucăm, ținem legătura cu amicii, ardem vremea urmărind bârfe-n social media, găsim un instalator, un cadou pentru nevastă sau locul de vis unde ne petrecem următoarea vacanță.

Același device înseamnă muncă și distracție, iar granița dintre hărnicia maximă și frecatul inutil al pisicii este fină și simplu de depășit.

Mă uit la un grup de 25 de oameni, preponderent membri ai generației Y, cum butonează transfigurați, în timp ce participă, prezenți fizic dar absenți mintal, la o discuție vitală pentru viitorul lor profesional.

Ce denotă faptul că nu-și pot  lua ochii din ecranul mobilului nici măcar când sunt într-o situație critică, care îi poate afecta extrem de serios?

Incapacitatea de concentrare care îi ajută să se plictisească imediat, să nu fie în stare să urmărească un subiect mai mult de 30 de secunde, nu pentru că nu i-ar interesa, ci pentru că îi biruie superficialitatea, sentimentul propriei valori și auto admirația. Au permanent nevoie de ceva nou indiferent dacă este relevant  sau  nu.

Abilități discutabile de ascultare activă care-i fac pe cei ce le vorbesc să se simtă desconsiderați.

Preocupații de mobil cred că atmosfera pozitivă a unei discuții apare de la sine și este ceva ce li se datorează, numai pentru că există și sunt prezenți.

Desigur reciproca nu este valabilă, se simt ofensați când, la rândul tău, te apuci să butonezi ostentativ în telefon când ei au ceva de zis.

Condiționarea ce se manifestă prin incapacitatea de a ignora vibrația din buzunar chiar dacă ea semnalează, în 9 cazuri din 10, un update al  unui joc.

Când  nu-i ajută nici sistemul de stabilire al priorităților, se  trezesc implicați în rezolvarea unor preocupări complet  irelevante, în timp ce ignoră sarcini  urgente și  importante.

Nevoia de a reacționa în timp real la orice fel de provocare virtuală, oricât de stupidă, îi  face opaci la mesajele vieții reale.

Inconștiență – nu realizează cât de ridicoli par în ochii celor care-i observă. Oferă, de bună voie, potențialilor competitori armele cu care pot fi învinși.

Cred despre ei că  pot controla mai multe sarcini în același timp livrând rezultate excepționale la toate.

Se văd ca jucători de echipă excepționali, deschiși, buni ascultători, dispuși să ajute în timp ce sunt percepuți ca fiind individualiști, nesimțitori, indiferenți, incapabili să aprecieze puncte de vedere diferite de ale lor.

Comportament antisocial – nu înțeleg cât de mult sau în ce fel îi afectează pe ceilalți  absența lor fățișă din discuție.

Omul care le vorbește, în timp ce ei butonează aiureli, dezvoltă resentimente personale puternice, care-l fac să-i evalueze ca nesimțiți, neatenți, neimplicați.

Dacă va avea un cuvânt de spus când vine vorba despre o  mărire de salariu sau o promovare, va băga o strâmbă.

Când va putea să ajute sau să încurce, fără să bată la ochi va fi, în cel mai fericit caz, un observator pasiv.

Ne plimbăm pe stradă cu ochii fixați în ecranul mobilului ignorându-i pe cei din jurul  nostru, la fel cum și ei ne ignoră pe noi, iar asta ne face, paradoxal, să ne simțim comunicatori de performanță, în pas cu vremurile și mai conectați decât oricând.

Multitasking-ul a devenit un motiv de mândrie și o scuză convenabilă pentru o  mulțime de băieței și fetițe care sunt extrem de ocupați să producă nimic, într-un fel spectaculos.

Ei se transformă de bună voie în sclavi ai telefonului mobil luând strigatul mult, tare, lipsit de consistență drept comunicarea eficace. Nu-și găsesc timp, printre postările pe facebook, twitter, linkedin și ucisul barbiducilor în candy crush saga, să se  întrebe cine deține controlul …Ei sau mobilul?