De la început, vreau să precizez că nu am „crescut” cu filmele lui Sergiu Nicolaescu, așa cum spun atâția alții. Asta ar fi însemnat să mă fi „hrănit” cu producțiile sale, să mă vitaminizeze cultural. Nu a fost cazul. Nu rețin să mă fi bătut vreodată pe bilete la filmele lui Nicolaescu, foarte gustate, e adevărat, în micul oraș de provincie de unde provin.
A urmat apoi saltul de la indiferență la înțelegerea faptului că în peisajul cinematografic al Estului, dominat de cineaști ruși și polonezi, Sergiu Nicolaescu nu era clasabil la capitolul „artă”. Meticulos și precis în realizarea filmelor, poate. Prolific dar supus, adesea, comandamentelor ideologice impuse de autohtonismul vulgar ceaușist, cu siguranță. Iar după ’89, slabele fire care legau producțiile lui Nicolaescu de cinematograful de artă se rup definitiv. Am simțit nevoia să aplic un bemol bocetului care a însoțit vestea morții „marelui regizor”.
Dacă ne rezervăm dreptul de a comenta critic opera artistului, acest drept încetează, însă, când vine vorba despre modul în care omul Nicolaescu și-a regizat intrarea în neant. Incinerare. De ce nu? Numai pentru că dezavuează această practică o biserică sufocată de canoane, incapabilă să se conecteze la modernitate și o gloată de enoriași isterizați de presă, aceiași, în parte, care colecționează „sfințenie” la pet-uri de doi litri, garantată de Patriarhie și livrată de jandarmi peste garduri de protecție ?
“Îngropați-l în pământul țării”, scria pe pancarta înălțată deasupra unei fețe buhăite, schimonosite de revoltă pe motiv că sicriul era închis și urma să fie ars. Amărâtul vroia să vadă Moartea, așa cum arăta ea pe chipul unei personalități. Morbid. Popularitatea costă, iată, în viață dar și după ea. Sergiu Nicolaescu a dorit degeaba discreție la ultimul salt, irepetabil, singurul autentic tocmai pentru că nu a fost regizat de el. Moartea adevărată a distribuit, însă, rolurile. Iar televiziunile, crispata și intoleranta Biserică ortodoxă sau mulțimea ofuscată nu aveau ce căuta în platoul de filmare.
Ironică este soarta. Propria dispariție și ce a urmat au constituit, poate, cea mai reușită secvență oferită – involuntar, e drept – de Sergiu Nicolaescu. Una care a surprins o parte a lumii românești ce se afundă în barbarie și putreziciune cu cât fuge mai tare, în iluzia că se depărtează de păcat.
Părerea lu’ Stoicul
