Am pierdut două zile la un curs organizat de o companie de referință pentru industria de training la nivel mondial. Ștaif, renume, mândrie mare pe cei care au diplome din acest izvor de cunoaștere validat internațional și costuri absurde de licență, specifice unei țări bananiere precum cea în care trăim și dăm cu sapa.

Că mi-au luat foc creierii, m-am plictisit îngrozitor, am învățat mai puțin decât nimic, deoarece trainerul părea că vrea să ne convingă cât suntem de tâmpiți sau cum judecăm complet aiurea cele mai simple situații, n-ar fi cea mai mare nenorocire. Ne-am întors egoul cu căptușeala invers și ne-am văzut de drum.

În schimb că cineva cere 1500 de euro pe ziua de curs, și altcineva plătește banii ăștia ca să primească în contul lor un manual ridicol și 5 jocuri de rol proaste, mi se pare strigător la cer.

Ce e rău în 5 role play-uri pe zi vor sări de cur în sus toți managerii de HR mai săraci cu duhul și majoritatea trainerilor de formație profesională psihologi, sociologi sau frecțiologi?

E rău că jocurile de rol, chiar și în porții mici, sunt irelevante, nu creează schimbările dorite în comportamente, nu ajută pe nimeni să dezvolte abilități sau cunoștințe noi.

E înfiorător că nu ești capabil să pricepi că nu se mai învață așa în ziua de azi. Că oamenii nu vin în sala de curs ca să citească zeci de pagini tipărite despre eroi de plastic, care doboară cu săbii de lemn, niște monștrii inexistenți, într-o lume imaginară.

Iată ce altceva cred eu că este de rahat la jocurile de rol:

Îți iau foc creierii până înțelegi o situație stupidă, pur teoretică care nu te interesează deloc, cu care nu te identifici pentru că-ți lipsește contextul, nu te reprezintă și-ți dai seama că nu-ți folosește la nimic practic.

Povestea tâmpă este completată frecvent de indicații aiuritoare din partea conducătorului de curs și de alte materiale care se contrazic între ele.

Așa sfârșește participantul prin a nu mai pricepe nimic, a se îndoi de propria capacitate intelectuală și a se ruga divinității să nu mai fie vreodată trimis la vreun curs unde universul conspiră să-l facă de râs.

Se pierde timp din greu fie pentru că traducerile în limba română sunt inepte și fiecare înțelege altceva din cele 7 pagini de script, fie că trainerul uită cele mai importante indicații și eventual ți le spune, cu țârâita, în timp ce te prefaci că ești interesat  de soluția enigmei din călimară.

Fiind vorba despre o poveste șchioapă, neglijent însăilată și evident imposibil de întâlnit în realitate o citești în diagonală, îți bați capul cu ea vreo 3 minute și apoi te întorci la emailurile, sms-urile și telefoanele tale pentru restul de o oră alocată exercițiului de facilitatorul blazat, aflat la a-300-a ședință identică. În timpul acesta el se relaxează și se felicită că a pus proștii să facă nimic.

Feedback-ul este greoi, scolastic și irelevant pentru că oricum, ca participant,  nu te-ai transpus în situația artificial creată și ca atare prestezi din vârful buzelor. Apar dezbateri lungi și sterile despre care sunt sau nu sunt faptele și cheile de interpretare.

Majoritatea trainerilor își spun plictisiți poezia, incapabili să gestioneze orice întrebare sau observație care iese din tiparul pe care-l pot recita și proaspăt treziți din somn.

Observarea este un concurs de dat la gioale în cel mai murdar fel pentru că se presupune că te uiți la cei doi pedepsiți să-și demonstreze, în fața grupului, proaspăt acumulatele cunoștințe, ca să le spui ce ar putea să facă mai bine.

Asta înseamnă că observatorul va vâna greșelile și va ignora progresele pe care, din întâmplare, le-ar putea face actorii de circumstanță. Cei călcați pe cap de feedback-ul entuziaștilor colegi de grupă vor înjura în barbă, vor da leapșa înapoi când le va veni rândul să observe și vor face tot posibilul să nu aplice nimic după curs.

Jocul de rol nu este practică deși asta îți spune orice trainer îndoctrinat cu lingura mare pe timpul procesului de certificare, pentru simplul fapt că nu vine și nici nu se duce în realitatea ta sau a oricărui alt om activ care încearcă să miște lucrurile din viața lui.

Este un exercițiu sterp, care se desfășoară aparent într-un mediu sigur, te pune să aplici concepte cu care nu ești familiar în situații pur teoretice, confuz explicate și irelevante.

Prin urmare traducerea învățămintelor prețioase, dacă există vreunul, în comportamente utile omului, mai cere încă un proces de transformare a situației ipotetice înainte să știi ce să faci în lumea reală.

Orice papagal poate să fie trainer pentru orice concept. Dacă ține minte 5 prostii pe care le repetă mereu și învață pe dinafară cele 3-4 scenarii posibile ca urmare a jocurilor de rol trainerul nu are nevoie de vreo experiență practică reală. Așa se face că înveți cum să fii un mentor de excepție de la un junior de 20 de ani care nu a lucrat nicio zi în viața lui dar știe cu role play-ul.

M-am întrebat la sfârșitul ineditei experiențe de învățare, cu gustul dulce acrișor al anului 1990 primăvara, dacă nu cumva e mai bine să-ți investești bugetul de training în leadership-ul pe principiile lui Zamolxe, cercetarea mediului extern în cărțile de tarot, team buiding-ul cu Mama Omida, strategia facilitată de șamanul certificat sau alte filme cu proști similare.

Oare centurile negre în dezvoltare, training, managementul talentelor și resurse umane, care gestionează bugete și dau cu banul în acest tip de cunoaștere, ce cred despre eficacitatea jocurilor de rol?