Am văzut la televizor o discuție între politicieni. Mai degrabă un dialog al surzilor decât un schimb de idei. Ca în povestea lui Caragiale despre castravete, ei nu fac niciun efort să-și asculte colegii de platou sau să pună întrebări de clarificare dacă n-au înțeles despre ce se vorbește.

Cu textele pregătite de acasă zdrăngănind în creier, dând pe afară de certitudini, odată-și bagă degetul mare de la picior în nas și strigă cu patos lozinci inepte. Mai tare, mai nervos, mai intransigent.

Desigur faptele nu contează, evidențele se măsluiesc ca la alba-neagra. Calitățile necesare politicianului de TV sunt nesimțirea, tupeul, abilitatea de a-și susține până-n pânzele albe punctul de vedre oricât ar fi de șchiop, strâmb sau parșiv.

Știe precis că deține adevărul absolut așa că nimic nu-l abate din drum. Are numai certitudini, iar cei care îl contrazic sunt niște boi care habar n-au pe ce lume trăiesc. Li se văd din avion interesele meschine. Îl invidiază din rărunchi. Răuvoitori, ce mai.

Strigă cel mai tare pentru că dă bine la publicul care mânuiește ștampila de vot. E o rețetă testată, funcționează pe toate meleagurile. Când faci mai mult zgomot decât ceilalți pari competent, puternic, deștept, stăpân pe situație.

Nu îi e teamă să promită cu nerușinare vrute și nevrute, deoarece știe că nimeni nu poate prevedea cu exactitate viitorul, că se uită ușor, iar dacă oamenii își vor aminti totuși ceva și vor face scandal, el e cel mai bun la inventat scuze.

Își propune să adune în plasa lui cât mai mulți dintre cetățenii neatenți la detalii, mai subțire educați, dornici să se alinieze sub un steag, care presupun că le împărtășește ideile, temerile și prioritățile.

Se uită cu jind spre segmentele de public ușor de manipulat în masă. Le aruncă nada, apoi așteaptă să muște. Dacă nu merge cu râma, schimbă. Dă la, mămăligă. E jocul numerelor mari și se pricepe binișor la el.

Ce se face cu cei care gândesc? Care ar prefera să audă dezbateri cu argumente pe subiecte importante pentru bunăstarea comunității? Cei al căror bun simț sesizează ridicolul, minciuna, promisiunea goală de conținut?

Îi ignoră că sunt prea puțini, vor prea multe, nu pot fi mulțumiți niciodată dacă trebuie să-i rămână și de-o ciorbiță pentru rude, colegi sau partid.

Revenind la ale noastre, beleaua e că politicienii vocali și nervoși nu fac treabă pentru că știu doar să iasă-n față, să pară specialiști, să acapareze prim-planul, să-și scuipe contracandidații între ochi. Priceperea lor e șmenul, forma fără fond, scandalul de amorul artei.

Oamenii care obțin rezultate vorbesc calm, nu-și pun poalele-n cap, se concentrează pe obiective, caută soluții, sunt ocupați să livreze la timp. Preferă să rezolve în loc să promită. De asta nu-i cunoaște publicul larg, mai degrabă amator de senzații tari decât de bun simț practic.

Veștile proaste se adună în stoluri mari. Se simt acut consecințele problemelor de prea mult timp nerezolvate, gafele incompetenților lăsați să-și facă de cap fără noimă și gherlele specialiștilor care și-au urmărit numai agendele ascunse.

Unde avem legi, nu se aplică. Unde avem treabă, n-avem legi. Lipsește strategia, voința sau putirința politică. Dar mergem înainte, legați la ochi, cu pistolul la ceafă, ca să fie bine.

Conducători n-avem nici în administrație, nici prin alte părți. Procesele operaționale din organizațiile de stat sunt complet blocate de birocrație, rea-voință, frustrare, nepricepere și ură.

Avem în schimb hoți. Ei fură și oul și boul ba chiar și grajdul. Sau autostrada. Sau clădirile din centru Sibiului. Suntem fruntași pe ramură. România e mai coruptă decât Ghana, Chile sau Botswana.

E bine însă că se apropie alegerile și ne vom exprima, din nou, opțiunile.

Vom alege între cel care strigă mai tare și cel care se bâlbâie într-o română aproximativă, tace și nu face nimic. Cum, sunt unul și același? Sau dacă-s diferiți ne vor duce tot nicăieri, pentru că n-au viziune, idei și soluții, nici măcar pe vorbe?

Eu cu cine votez țațo? se întreabă azi, la fel ca ieri, cetățeanul turmentat.

Greu de spus…