O doamnă îngrijorată de ce i-au văzut ochișorii întreabă dacă mai există cineva care nu a fost bătut în copilărie de părinți, profesori, antrenorii, rude sau colegi. Citind ce s-a scris zilele astea pe Facebook părem o națiune de bătăuși furioși, concluzionează ea.

Am rememorat rapid ce am răsfoit, la rândul meu, pe subiectul ăsta și mi-am dat seama că, privind din perspectiva autorilor textelor mai sus pomenite, suntem mai întâi un popor de încasatori și abia apoi, mult mai târziu, unul de bătăuși.

Pentru că oamenii povesteau, cu lacrimi în ochi, cum și-au luat-o duios cu nuiaua, palma, bâta de oină sau bastonul de milițian. Fiecare după posibilitățile aparținătorului care dădea pe afară de nevoia de a-și exprima autoritatea.

Unii și-au iertat agresorii, alții nu. Pe toți însă i-a transformat bătaia primită în copilărie, în apostoli neprihăniți ai non-violenței, mai buni, mai înțelepți, mai curați. Măcar pe vorbe căci pe fapte…

Te plimbi prin parc și vezi o mamă bine îmbrăcată, aparent educată, luându-și la palme plină de cruzime fetița de vreo 5 ani. În timp ce-o bate de-i sare basca, la modul propriu, strigă din rărunchi:

Te mai obrăznicești când îți spun să treci acasă? Mă mai sfidezi mult cu tâmpeniile tale? Dacă mă mai faci de râs o singură dată te las aici, să te ia țiganii, să mă scape de tine.

Copilul o ia împleticindu-se spre casă.

Mergi mai departe și ajungi lângă un teren de fotbal unde fac antrenament niște pitici. Un tată se agită pe margine ca sifonul, apoi își admonestează violent juniorul:

Te-ai împiedicat de 3 ori nenorocitule. Ce-i cu tine, n-ai mâncat azi? Nu muncesc ca boul să te duc la fotbal ca tu să-ți bați joc. Lasă că ajungem noi acasă și-ți dau vreo două de nu te vezi.

Copilul își înghite lacrimile și intră la rupere.

Alt tată, puțin mai încolo își scutură viguros feciorul care are un ochi vânăt:

Ce i-ai făcut lui Gigel după ce ți-a dat un pumn? Cum nimic, incapabilule. Ești prost? Nu te-am făcut să te bată toți papagalii. Data viitoare când vii cu ochii umflați acasă, te calc în picioare, așa că mai bine mori cu ei de gât.

Copilul dă din cap neîncrezător

Crezi că toate poveștile astea sunt de la începutul anilor 80, adică din plin ev mediu întâmplător? Nu stimabile, sunt proaspete, de astăzi. Cum le-am văzut eu, le-ai văzut și tu dacă nu trăiești în sihăstrie.

Traseul acestor concetățeni pe care-i dă violența afară din casă e simplu și liniar. Și-au luat-o la greu în copilărie. Au strâns din dinți așteptând să se întoarcă roata. Acum au un dram de putere și o tonă de frustrări.

Așa că se transformă natural în agresorii copiilor lor și a celor pe care-i percep vulnerabili fie că le sunt neveste, colegi de serviciu, vecini sau străini.

Unii dintre ei admit onest că asta li se pare calea dreaptă, singura care dă rezultate. Alții fac pe fecioarele neprihănite deși sunt curve bătrâne. Toți, fără excepție, se simt puternici, pentru că sunt la butoane. Nu au dubii, știu precis ce e bine pentru ăia micii sau neștiutorii și fac tot posibilul să se întâmple.

E minunat că tu, prietene, nu-ți bați și nu-ți agresezi verbal copilul. Că-i dai posibilitatea să aleagă, că-l înveți să se descurce, că-i stimulezi încrederea și stima de sine. Numai că în societatea noastră de astăzi ești excepția, nu regula. Mai e mult până departe.

Mă întrebi în cât timp ne facem bine ca națiune de boala lui știu eu mai bine ce-ți trebuie ție? Greu de apreciat. Sau cât trebuie să mai auzim aforisme de tip ”eu te-am făcut, eu te omor?” Habar n-am, dar sper că nu mult. Deși obiceiurile proaste mor greu.