Căutăm pentru organizația noastră oameni extraordinari, performanți, dedicați, capabili să gândească singuri, să-și stabilească scopuri ambițioase, dar legitime, să-și motiveze coechipierii să-i urmeze. Vrem să-i punem șefi, iar ei să ne livreze bunăstare, liniște, predictibilitate.

Ni se pare normal să-i alegem numai pe cei mai de soi pentru că, nu-i așa, merităm să fim serviți excepțional, ba chiar ni se cuvine.

Numai că nu le oferim, odată unși în funcție, nici suportul, nici încrederea noastră.

Ne chinuie suspiciunea cronică, ne bântuie precedentele nefericite, ne străbate nevoia de control absolut. Vrem să avem dreptate, să ne impunem ideile, să execute toți exact ce le spunem noi.

Este stupid să crezi că cineva care nu are un mandat clar, destulă putere să facă schimbări structurale, oamenii potriviți în echipă sau libertatea de mișcare necesară, va putea să dărâme munții.

Când cultura ta organizațională încurajează mediocritatea, delațiunea, inerția, paralizia de decizie, neasumarea responsabilității, omul providențial pe care l-ai adus să facă din căcat bici, va părea în cel mai bun caz un Don Quijote dezarticulat.

Nu te aștepta să apară în curtea ta performeri excepționali care să producă rezultate minunate, atâta timp cât ești intransigent, inflexibil, nerăbdător și nu le permiți să greșească, să crească, să învețe.

Recrutând numai băieți și fete fără personalitate, cu coloana vertebrală flexibilă, gata să-și schimbe convingerile după cum bate vântul, nu vei avea în echipă superstaruri. Pentru că nu niciun motiv să răsară.

Vrei să știi ce altceva ne împiedică să ajungem departe, acolo unde declamativ zicem că am vrea să ne ducem:

Nevoia de a găsi și a pedepsi exemplar vinovații

Nu vrem soluții, ci ținte.

Ne place să arătăm cu degetul plini de mânie proletară spre nefericiții care n-au fost destul de sprinteni să se ferească sau erau la momentul nepotrivit acolo unde a lovit nenorocirea.

Să se străduiască alții să găsească calea către succes cât timp noi suntem ocupați să ne exprimăm oprobiul, să fim vocali și vizibil preocupați.

Împărțirea lumii în ai noștri și ceilalți

Cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Dacă nu ești de acord cu mine prefer să te calc în picioare decât să-ți ascult punctul de vedere.

În schimb, dacă ești de-ai noștri poți să încalci, pe la colțuri pentru început, apoi oriunde, principiile și valorile care (aparent) ne ghidează. Că doar suntem tovarăși, ce pălăria mea.

Ascunsul după reguli și proceduri stupide

Birocrația te omoară cel puțin la fel de rapid și precis ca și corupția, incompetența, lașitatea, lipsa de profesionalism, neasumarea responsabilității.

Organizațiile sau sistemele sociale care permit acoperitul de hârtii în detrimentul productivității sau atingerii scopului funcționează încet, prost, ineficient.

Peștii mici pot întârzia fără sfârșit inițiativele constructive. Ba chiar o fac ca să-și apere teritoriul, scaunul, influența, reputația.

Mai devreme sau mai târziu clientul sau cetățeanul se îneacă în nisipurile mișcătoare ale birocrației, dar noi suntem ok căci am respectat reglementările.

Datul cu banul pe post de analiza situației

E mai simplu să luăm deciziile la ghici decât să ne punem mintea la contribuție. Combinăm un pic de instinct cu experiența acumulată.

Pe post de filtru ne folosim fricile, ideile preconcepute, judecățile de valoare și aflăm imediat calea cea bună E rapid, comod, nu doare deloc.

Greșim des, suntem ușor de manipulat, nu învățăm nimic dar asta nu ne frământă prea tare.

Mersul cu cireada pentru că e sigur

Nu cere efort. Nu ne forțează să zicem nu, nici să avem un punct de vedere. Stăm în banca noastră, ne însușim doar ideile care ni se par sexy și sunt validate social.

Îi lăsăm pe ceilalți, cei mai vocali, nu cei mai înțelepți, să ne impună agenda lor. Nu trebuie să gândim pentru că asta doare, dar avem mulțumirea că acționăm și astfel suntem utili, viteji, pe fază.

Visele mici funcționează simplu. Te uiți în jur. Pui pe o listă variantele evidente. O alegi pe cea care te aranjează cel mai bine și apoi te străduiești să-i dai viață.

Nu trebuie să te complici să-ți imaginezi unde vrei să ajungi, cum arată de-adevăratelea succesul, ce-ți va spune dacă ești pe drumul cel bun și nici ce ai de făcut ca să-ți atingi obiectivele.

O societate mai bună sau o organizație performantă se construiesc cu mai mult curaj decât ce crește pe toate drumurile.

Disponibilitatea și capacitatea de a analiza scenarii alternative posibile sunt indispensabile succesului durabil.

Cretinismul inflexibil, omnisciența și autosuficiența mai mult te încurcă.

Ești obligat să identifici persoanele care se pricep, să le respecți suficient cât să le lași să facă treabă, să păstrezi în proiect numai specialiștii care vor și pot să facă schimbarea dorită și să-i susții până reușesc.

Dacă știi ce vrei nu lăsa visele mici să te împiedice să-ți atingi scopurile mari. Dacă nu știi ce vrei, află. De preferință înainte să te agiți ca sifonul promovând soluțiile oferite de trecătorii binevoitori, cocoșați de altruism și de grija ta.

Și hotărăște-te dacă ești dispus să pui osul la treabă, înfruntând incertitudinea și asumându-ți responsabilitatea rezultatului sau ești doar un băgător de seamă profesionist care strigă pentru că poate.