O doamnă cu școală multă de HR făcută pe afară, prin ceața britanică, ne transmite nouă, rățuștelor din România, ce este cultura organizațională și în ce fel să ne apucăm s-o punem în practică. Și ne spune așa:

Dar ce este mai exact cultura organizațională și cum o punem in aplicare?

Termenul acesta pompos se referă la anumite „politici” predefinite, care ghidează angajații intr-o anumita direcție la locul de munca. De obicei, scopul lor suprem este performanta.

Iată și părerea cu mult mai avizată a profesorului Clayton Christensen de la Harvard Business School

Culture is a way of working together toward common goals that have been followed so frequently and so successfully that people don’t even think about trying to do things another way. If a culture has formed, people will autonomously do what they need to do to be successful.

Cultura nu este niciodată despre regulă, politică sau procedură cum par să înțeleagă mulți dintre muncitorii în departamentele de resurse umane. Cultura este întotdeauna despre cum acționăm și cum ne comportăm ca să atingem un țel comun.

Cum oare vor ajunge la masa bogaților, adică titulari în echipa de top management aceste rezerve ale echipei a-3-a de învățăcei în meandrele organizației? Habar nu am și nici nu cunosc pe nimeni care să știe. Știu doar o armată de băieți și fete care-și doresc ca HR-ul să fi ajuns încă de ieri în gașca celor mari ignorând cumva că astfel ar arunca niște prunci care nu știu să înoate în bazinul cu rechini flămânzi.

Ce mă face însă să-mi bat capul cu tot felul de neaveniți care-și dau cu părerea despre ce este cultura, cum funcționează organizația, la ce se folosește strategia, ce îi definește pe liderii noștri sau cum se redesenează un proces organizațional?

Să fie impostura lor, lipsa de cunoștințe, tupeul nemărginit cu care se erijează în specialiști în domenii cu care nu au nicio legătura? Nu, nu este impostura și nu mă dă pe spate nici măcar faptul că facturează și chiar iau banii unor clienți care cred în bazaconiile autointitulaților specialiști sau consultanți. Cele două părți se merită una pe celălaltă și le urez succese nesperate în lumea lor de semidocți.

Să fie notorietatea dată de faptul că-i preiau publicații care fac economie la personal și publică inepțiile oricui e dispus să scrie 30 de rânduri, pe post de înțelepciune de business incontestabilă, ba chiar mai bagă și câte un articol despre geniul mânuitorului de cuvinte goale și concepte organizaționale disfuncționale?

Nicidecum, pentru că brandul personal nu este un scop în sine și mai există speranță că cei care au cu adevărat nevoie de ajutor vor apela până la urmă la oameni care chiar știu meserie și pot să-i îndrume spre soluții utile.

Atunci de ce nu ignor grațios bâlbâiala tipei de la HR? Pentru că pe ea ar putea să o citească tinerii la început de carieră. Ei ar putea să creadă că are dreptate și că, dacă vor fi angajați în departamentul de resurse umane vor ajunge scriitori de reguli și proceduri ce vor contribui decisiv la succesul strategic al firmei pentru că fac sau impun reguli. Iar ei chiar nu merită s-o pornească prost în carieră doar pentru că cineva, își deversează în scris preaplinul neștiinței, incompetenței și chiar al nesimțirii.

Pentru că tot vorbim despre percepții diferite ale aceluiași concept să ne amintim bancul care circula în vremuri imemoriale despre Adrian Păunescu, care, la o vânătoare de rațe a lui Ceaușescu, asistă la vreo 100 de focuri fără nici un efect asupra rațelor și începe să recite motivațional:

Priviți aceste rațe

Și moarte ele zboară

Le ține sus, în aer

Iubirea lor de țară