M-am despărțit de mai bine de 1 an de proiectul în care am colaborat cu cel mai slab CEO de pe fața pământului. Cel puțin din punctul meu de vedere și raportat la experiența acumulată în 30 de ani de când mă învârt prin lumea ciudată a business-ului.

Pentru că astăzi mi-a vizitat profilul de Linkedin mi-am adus aminte de el și m-am gândit ce anume îl făcea prost, slab de înger, indecis, urât de toți cei cu care intra în contact, incapabil să se facă înțeles:

Se certa cu toată lumea cel mai frecvent pentru că nu reușea să-și transmită inteligibil mesajul și presupunea imediat că dacă nu ai executat întocmai ce credea el că ți-a transmis înseamnă că ești răuvoitor sau ai ceva personal de promovat ori de demonstrat. În aceste situații simțea nevoia să reamintească întregii lumi, folosind artificii, că în companie numai el se ocupă cu gânditul, restul execută.

Era permanent îngrijorat și temător fie că vin cei de afară și-l trag la răspundere, fie că-l dau angajații în judecată, fie că există conspirații de dimensiuni fantasmagorice ale competitorilor, ale sindicatului clienților, ale foștilor manageri toate îndreptate asupra lui personal. Paranoia se accentua în fiecare zi și îi consuma mai mult de jumătate din timpul de lucru plus că-i paraliza 80% dintre decizii.

Căuta vinovatul, se străduia să-i scoată vina pe nas pentru că nu credea în soluții ci doar în pedepse dure , nu neapărat justificate. În plus jignea oamenii în public, le contesta competența și îi împingea către asumarea unor ținte absolut nerealiste. Odată ce te punea pe lista nesfârșită a greșiților nu mai exista cale de întoarcere sau de scăpare. Te urmărea cu tenacitate până când te făcea să pleci de bunăvoie sau obținea aprobarea să te dea afară.

Se plângea din orice doar pentru că asta îl făcea să se simtă mai bine. Temele preferate erau incapacitatea subalternilor de a-i înțelege măreția și de a-l urma necondiționat, lipsa de apreciere din partea șefilor de afară care nici ei nu vedeau suficient de clar cât de priceput, util, indispensabil este conducătorul nostru.

Bârfea ca o țață ca să fie acceptat de grupul căruia îi vorbea. Se străduia să demonstreze că știe tot, are toate răspunsurile nu greșește niciodată. Îi plăcea bărfa pentru că îl făcea să se simtă în centrul atenției și era singura situație non formală în care chiar se conecta cu unii dintre subalternii lui – plângăcioșii de serviciu.

Nu avea încredere nici în el însuși ceea  ce îl făcea un adevărat ”vitezoman” în luarea deciziilor. Până nu verifica fiecare detaliu de 3 ori din 5 surse diferite nu știa nici dacă se va duce să facă pipi sau nu. Orice lucrare, indiferent de complexitatea sau importanța ei trebuia să treacă prin atâtea verificări și aprobări încât mai bine nu făceai nimic decât să-și pierzi zile în șir pentru o semnătură.

Prin toate aceste comportamente managerul creea o atmosferă lugubră în companie. Angajații nu se așteptau la nimic bun și numărau minutele până la sfârșitul zilei de lucru și orele până-n week-end. Unii țineau chiar AMR-uri (liste cu cât timp a mai rămas) tăind minuțios secundele depășite cu succes ca pe vremuri în armată.

Managerii cu astfel de apucături sunt mai mulți decât crezi. Ei ne afectează atitudinea și comportamentul la munci. Ne fac să nu ne pierdem interesul pentru treabă ba chiar să ne îmbolnăvim sub stresul generat de presiuni fără rost, care nu aduc niciodată rezultate grozave.

Așa că dacă ții la confortul tău psihologic sau la sănătatea ta în general și nu vrei să te expui gratuit riscurilor de accidente cardiovasculare ai grijă cât conviețuiești cu managerul castrat emoțional care nu vede decât partea goală a paharului și are nevoie să-și umilească zilnic subalternii ca să poată funcționa.