După foarte mulți ani în care am ținut sute de ședințe de training, când credeam că nimic nu mă va mai putea surprinde, am întâlnit oamenii care știu mai bine. Ce știu mai bine? Orice desigur. Ce mai au de îmbunătățit? Nimic pentru că sunt perfecți.

Ar mai fi ceva de învățat pentru ei? Nu pentru că nimeni nu poate adăuga ceva util omniscienței lor, indiferent de subiectul în discuție. Cine sunt ei cu adevărat? Niște măgari într-o fundătură!

Aceste super staruri ieftine trimise în devălmășie la destupat mințile, fără să li se fi explicat ce se așteaptă de la ei, fără să li se arătat vreodată în viața reală că nu sunt nici pe departe perfecți, înțeleg că scopul lor, ca participant la training, este să demonstreze celorlalți că sunt cei mai deștepți, frumoși și puternici.

Că orice coleg care iese cu ceva în evidență este un dușman care le fură gloria binemeritată, deci călcatul pe cadavrele celor ce nu le recunosc necondiționat superioritatea, este absolut justificat. Că nimic din ceea ce ar putea vedea sau auzi nu-i va scoate din indiferență, plictiseală sau din ignoranță plină de suficiență deghizată în infailibilitate.

În mintea lor puțină dar rigidă echipa nu există, colaborarea este o pierdere de timp inutilă, luarea deciziilor începe și se termină la discreția lor, delegarea nu-i decât o prostie pentru că ei sunt simultan începutul, mijlocul, sfârșitul și esența oricărui plan de acțiune.

Nu au ce învăța din greșelile trecutului pentru că nu greșesc niciodată. Nu există oameni, fie ei șefi, colegi sau subalterni, de la care ar putea prelua ceva util. Dacă ar avea pârghiile ierarhice absolute ar face de râs divinitatea demonstrând cum se clădește perfecțiunea.

Lipsa completă a îndoielilor îi ajută pe acești băieței răzgâiați care cred că au rezolvat demult enigmele funcționării organizației să-și confunde adesea presupunerile cu fapte și astfel s-o dea de gard spectaculos.

Nevoia de a găsi cât mai rapid o rezoluție combinată cu încăpățânarea persistentă îi face să greșească de 10 ori la fel înainte să rezolve o dată bine, stricând astfel resurse materiale importante.

Alte manifestări după care îi recunoști pe campionii competiției interne prost înțelese sunt furia, agresivitatea, glumele stupide, judecățile de valoare, egoismul, lipsa de consistență, politețe, empatie, concentrarea pe ei înșiși, nerăbdarea, aroganța, superficialitatea și nesimțirea.

Indiferent ce activitate ai desfășura este absolut normal să existe un anumit nivel de competitivitate la locul de muncă. O echipă de management care are capul la ea și-și înțelege menirea va face eforturi susținute să mențină competiția internă între limitele respectului reciproc, orientată spre atingerea țelurilor comune astfel încât oamenii să poată da din ei ce au mai bun fără să se transforme în canibali sau vampiri energetici.

Când dorința de a ajunge la rezultate excepționale devine singura preocupare a companiei iar șefii, mânați de satisfacerea ambițiilor personale, încep să închidă ochii atunci când sunt încălcate valorile, să accepte comportamente aberante, să tolereze gesturi de o moralitate îndoielnică, organizația se transformă încet,  încet într-un bazin unde înoată rechini cu care nimeni, clienți sau posibili colaboratori, nu mai vrea să aibă de-a face.

Angajații se vor concentra doar la ce trebuie să facă ca să iasă-n față, nu la ce este mai bine pentru rezultatele firmei. Vor folosi timpul fie ca să-și consolideze poziția de lup alfa în haită, fie ca să-și ucidă competitorii interni, fie la manevre de evaziune prin care să arunce vina în curtea altora.

Mârșăvia, jocurile politice ieftine, abuzurile, suspiciunea și lipsa de scrupule vor fi la ordinea zilei și vor transforma atmosfera de lucru într-o mocirlă toxică, cețoasă, nesănătoasă.

Pentru managerii care nu știu cum pot să recunoască momentul în care compania lor începe să se transforme într-o arenă de luptă populată doar cu indivizi orbiți de propriul ego care vor să-și ascundă insecuritatea manifestându-se arogant, semnele evidente sunt apariția hărțuirii, delațiunii, poziționării agresive, nevoii bolnăvicioase de recunoaștere coroborată cu limitarea colaborării, scăderea transparenței, calității și frecvenței comunicării.

Dacă nu vrei să ajungi să conduci o casă de nebuni care-și sar reciproc la gât, ci o companie echilibrată în care oamenii au asigurate mijloacele și mediul necesare ca să livreze rezultate pe termen scurt, mediu și lung este recomandabil să iei măsuri de îndată ce observi că narcisismul, individualismul tâmp, iresponsabilitatea și ipocrizia scot capul.

Și mai ales să nu încurajezi o cultura de tip ”Gigel trebuie să piardă astfel încât Ionel să câștige” pentru că așa vei alimenta mâncătoria internă, nu performanța.

În plus trimiterea cu forța la cursuri, indiferent de subiectul lor, a măgarilor egocentrici, autosuficienți și opaci nu reprezintă o soluție prea grozavă pentru companie.

Ei nu fac altceva acolo decât să-și piardă vremea de pomană stricând în același timp cheful de învățare al colegilor dispuși să-și deschidă orizonturile.