Omul a venit la interviu. Cu o întârziere de jumătate de oră pe care nu o aduce deloc în discuție, nici măcar pentru o scuză de complezență. E îmbrăcat în jeans și cu un tricou decoltat din care se ițește un lanț cu care ai putea priponii un câine de talie mare.

Răsuflu ușurat când îmi dau seama că nu-l deranjează ținuta mea formală și îi propun o agendă a întâlnirii – în primele 5 minute angajatorul prezintă pe scurt compania și poziția deschisă, următoarele 15 minute sunt ale candidatului ca să-și descrie traseul de carieră și ce-l recomandă pentru job-ul în discuție și încă 15 minute de întrebări și răspunsuri. Acceptă grațios agenda,  începe să vorbească și nu se oprește nici după jumătate de oră…

În timp ce-și spune păsurile îmi verific telefonul de câteva ori, mă uit lateral, apoi în sus și dau cam toată gama de semnale non verbale că nu mă interesează deloc ce aud. Chiar și dintre cele ce ar putea fi considerate nepoliticoase.

Asta nu-l împiedică cu nimic să-și continue netulburat poveștile despre minunile de vitejie pe care le-a făcut în ultimele 5 proiecte în care a fost implicat și cum, din invidie, nimeni nu i-a recunoscut meritele.

Povestea de mai sus este reală, s-a întâmplat în 2013, nu în 1991, iar eu eram angajatorul, nu candidatul. Nu sunt și nu am fost niciodată în departamentul de resurse umane și nici consultant într-o firmă de recrutare.

Am participat însă activ în mai toți pașii procesului de recrutare ori de câte ori a fost vorba despre angajarea unui om cheie pentru viitorul companiei și asta s-a întâmplat destul de frecvent cât să-mi fac o idee despre comportamentele candidatului care-l descalifică indiferent pentru ce job aplică:

Răspunde la întrebare înainte să termini să o pui. ”Când crezi că poți…” apuci tu să zici și el răspunde ”pot să încep de luni pentru că deja am închis conturile cu fostul angajator”.  ”Înțeleg punctul tău de vedere, vroiam să te întreb când poți să te vezi cu omul de la HR…” te gândești tu, dar nu-i mai spui pentru că între timp ai decis că totul se termină aici.

Răspunde la altă întrebare decât cea pe care ai pus-o deși ai clarificat în repetate rânduri ce te interesează. Întrebi ”ce disfuncție culturală a companiei noastre te-ar face să pleci?” și ți se răspunde ”eu nu prea am plecat de pe unde am fost…ori s-au terminat proiectele pentru care am fost adus, ori am decis de comun acord să oprim colaborarea…” Pe tine te interesează cum se raportează la cultura companiei, pe el îl interesează propria persoană și plecatul.

Vorbește mult și irelevant. Întrebi ”ce te califică să fii editorul de conținut de care avem nevoie?”. Răspunde ” faptul că am câștigat în facultate concursul sătesc de oratorie ” și continuă să vorbească despre asta încă 20 de minute fără oprire.

Vorbește puțin și neconvingător adică răspunde monosilabic și temător lăsându-ți impresia că-i scoți cuvintele cu forcepsul. Îl întrebi de ce a stat doar câte 10 luni în fiecare dintre ultimele 5 joburi și-ți spune că nu a găsit nicăieri provocări pe măsura lui. ”Și ce te-a făcut să accepți oricare dintre aceste joburi când ți s-au oferit?” – ”Curiozitatea”…Te face să te întrebi de ce a venit la interviu dacă tot nu pare interesat de un job anume ci doar curios să dea cu sapa în cât mai multe locuri.

Nu reușește să-și susțină afirmațiile cu exemple relevante. ”Dă-mi un exemplu despre un început de conflict în echipă pe care l-ai aplanat?” îl întrebi după ce ți s-a promovat ca cel mai eficace mediator de pe fața pământului. Se gândește 2 minute și zice zâmbind ”nu-mi vine niciunul în minte”.

Omul care vorbește mereu și nu are abilități de ascultare activă a plecat. Nu va primi o ofertă de job. S-ar putea să-l uimească asta, pentru că la întrebarea cum te-ai simțit pe parcursul interviului a răspuns că s-a simțit excelent și așteaptă cu nerăbdare pașii următori.

Când va afla că nu există pași următori oare va crede că nu poți să găsești un job dacă n-ai pile, va pune rezultatul pe seama ghinionului sau se va întreba unde a greșit? Tu ce crezi?