Să mergi mereu în mijlocul cirezii, astfel încât să fii ferit de primejdii sau de insuccese răsunătoare, nu-i cea mai șmecheră strategie. Chiar dacă nu poți să pierzi grav, nici n-o să câștigi prea mult.

Nici să faci pipi împotriva vântului n-ar trebui să fie un scop în sine oricât te-ar amuza, pentru că e greu să-ți folosești capul destul de des astfel încât să ai mereu idei, reacții, poteci originale care dau rezultate excepționale.

”Toți profităm, măcar o dată, că viața nu e dreaptă” observa Oscar Wilde.

Acum câțiva ani buni, pe vremea împușcatului, eram printr-o conjunctură fericită în Germania occidentală. Iarnă grea, temperaturi sub zero, vânt neprietenos, umezeală care-ți pătrundea-n oase.

Oriunde mă uitam, pe stradă, în magazine, restaurante sau la film vedeam bărbați îmbrăcați cu cojoace și cizme roz. Nu știu ce era în capul lor.

Poate voiau să demonstreze că sunt siguri de sexualitatea lor, că moda este dumnezeu, că e cool să fie toți la fel (de tâmpiți), dar arătau dizgrațios. De atunci privesc circumspect majoritățile trepanate, cu apostolii lor agresivi, plini de certitudini, ce propovăduiesc truisme stupide, pe care le înțeleg puțin spre deloc.

În business, ca și în oricare altă activitatea umană, filozofia de gloată este la loc de cinste printre cei care vor să pară deștepți, informați, citiți sau cum se mai spune ”culți în cap”.

Așa se face că am avut din belșug, după cum a bătut vântul de pe alte meleaguri, de lideri rezilienți, umili, maratoniști, care servesc patria conducând organizații suple, agile, plate peste oceane albastre, roșii sau maro cu picățele. O bucurie, nu altceva.

Printre obsesiile stăruitoare ale departamentelor de resurse umane, epuizate de rolul lor strategic și de eforturile concertate de a ține organizația în frâu, se află în zilele noastre conceptul de ”gamification”.

Ai zice că dacă inventăm jocuri cu nemiluita și dăm cu ele-n populație, ne-am scos. Toată lumea o va rupe pe treabă, șefii pot fi pensionați liniștit, motivarea angajaților va exploda spărgând tavanul, iar expații, mereu chitroși, se vor uita plini de respectuoasă admirație cum le dăm lecții de dans și de bune maniere.

Vom birui obiectivele stabilite înainte de micul dejun; vom fi mereu voioși, ca pionierii. Prin toate robinetele vor curge fără oprire lapte, miere sau nectar (zeiesc desigur).

Numai că nu-i deloc așa. Când joaca este parașutată aiurea într-o organizație care are alte bube-n cap decât trânta cu teme plictisitoare, aride, împovărătoare, iese prost, pentru că oamenii:

Nu sunt interesați să se joace deoarece li se pare o activitate degradantă, imatură, o pierdere de timp, o sursă suplimentară de stres, presiune, miștouri proaste.

Pare că într-o bancă, unde-ți sare basca de plictiseală, angajații vor aplauda zgomotos de bucurie că le permiți să se joace în timpul serviciului dar nu-i chiar așa, fiindcă există destui tovarăși pe acolo a căror imaginație zboară altfel, văd jocul ca o corvoadă și-l refuză din start.

Nu au fost implicați în inventarea jocului și li se pare neinteresant. Cel mai simplu exemplu de ”gamification”, care ne lămurește că nu e nimic nou sub soare, este gestionarea activității de vânzări – țintele periodice, felul în care sunt stabilite, urmărite și bonificate reprezintă un joc sângeros.

Echipa care-și aduce contribuția la construirea terenului de joacă va fi mai implicată decât cea care este obligată să presteze după reguli stabilite de manageri nepregătiți sau de consultanți sadici, dornici să complice povestea ca să-și justifice tarifele aberante.

Nu le plac regulile, felul în care se câștigă jocul sau recompensele oferite prin urmare i se opun, îl ignoră sau trișează. Dacă-și simt atacate intimitatea, convingerile sau valorile personale pot reacționa chiar respingând violent ceea ce li se pare o agresiune directă.

Am întâlnit directori de HR cu experiență care se minunau, precum curca-n lemne, că nu toți angajații lor jubilează căutând indicii cretine care să-i ducă la comoara piraților sau la tigaia de teflon oferită pe post de premiu.

Percep că le-a fost băgat pe gât pentru că nu i-a întrebat nimeni dacă vor sau nu să se joace și se împotrivesc firesc, deoarece pare că li se impune niște muncă neremunerată în plus, al cărei rost nu-l văd și care nu aduce beneficii evidente. Distracția obligatorie nu-i cu nimic mai plăcută decât o regulă proastă impusă cu forța sau o pedeapsă nemotivată. Dragostea cu sila nu aduce nimic bun dragi colegi de la resurse umane îndrăgostiți de ”gamification”.

Se simt manipulați pentru că jocul propus le influențează parșiv percepția asupra sarcinii în sine, a coechipierilor sau a mediului de lucru impropriu. În loc să se autodepășească, să identifice scurtături minune sau să fie super motivați, își vor băga picioarele când vor constata că le-ai dat ”broccoli învelit în ciocolată” pe post de ciorbă de burtă. În plus te vor aștepta la cotitură ca să-ți plătească gluma sovietică cu aceiași monedă

Ca să tragem o concluzie despre inițiativele de ”gamification” pe post de rețetă absolută a succesului, aruncă o privire pe acest studiu al universității din Pennsylvania care spune explicit că nu există nicio dovadă că joaca la job ar crește productivitatea muncii, nici măcar când angajații o apreciază și se implică în ea cu plăcere. Ei zâmbesc mai mult, eventual se amuza un pic, se detensionează și cam atât.

Un beneficiu secundar pentru  managerii care folosesc joaca este că omul muncitor implicat se va uita la colegul lui ca la competitorul principal, dușmanul de clasă și-și va canaliza spre el energiile negative, protestele, fronda care erau de obicei îndreptate asupra conducerii. În plus, manevrele porcești sau procedeele mai puțin etice nu vor viza mereu torpilarea productivității.

Cât despre căutarea asiduă a rețetei absolute a succesului, a potirului sfânt, Nirvanei sau a veșnicelor plaiuri ale vânătorii, recomand prudență și circumspecție. Pare mult mai util să-ți folosești capul, să-ți rezolvi pe rând preocupările, să-ți păstrezi calmul și să nu te duci pe fentele sfertodocților entuziaști. Lasă-i pe alții să poarte cojocul roz.