Șeful și-a dat seama, în ceasul al 12-lea, că nu se ating țintele anuale. Intră în panică. Strânge echipa de management. Țipă, gesticulează, amenință. Stabilește obiective lunare aberante pentru fiecare proces, echipă, om.

Dacă nici acum nu se face treaba așa cum, arbitrar, a stabilit el că trebuie, îi dă pe toți afară. Nu-l preocupă ce este realist și nici nu vrea să audă că ciclurile de vânzare sunt mult mai lungi de o lună.

vrea să-și ia comisionul și pentru asta e dispus să calce pe cadavre dacă trebuie.

Vrea ca porcul să se dea peste cap, să se îngrașe singur, dacă se poate fără resurse suplimentare, în ajun.

Cât de des am văzut asta? De câte ori am avut de-a face cu amatori în ale organizației, ajunși în vârf de ierarhie, într-o perioadă în care norocul porcesc era tras pe dreapta.

De câte ori a avut succes această abordare? Niciodată din câte știu.

Ce reacții au avut oamenii la în fața presiunii absurde?  Nu i-a apucat hărnicia, ci lehamitea.

Au muncit mai bine sau mai deștept decât înainte? Nicidecum, s-au ascuns mai eficient. Au dat vina unii pe alții. Au renunțat la orice inițiativă.

Probabil ai trăit debandada creată de disperarea managerilor de top când timpul intra în sac, nu se atingeau țintele companiei, și simțeau că securea se apropie de gâtul lor golaș.

Chiar dacă impunând domnia absurdului nu au ajuns niciodată la rezultatul dorit, conducătorii rudimentari persistă, pentru că nu știu ce altceva să facă și nu acceptă că pasivitatea sau incompetența lor din trecut au condus compania în fundătură.

În fața amenințării ierarhicului superior, reacția normală a angajaților este rezistența, nu hărnicia, implicarea sau inițiativa.

Toată lumea se preface că prestează, își acoperă fundul și căuta în curtea cui să arunce pisica moartă. Lipsa de răbdare a șefilor nu ajută pe nimeni. Doar confirmă că nu au niciun plan viabil și că și-au pierdut complet cumpătul.

Rezultatele pentru organizație continuă să fie slabe pentru că este pur și simplu imposibil să îndeplinești așteptări complet nerealiste. Oamenii sunt fi nervoși, nemotivați, iau personal orice feedback. Dacă au unde pleacă.

Dacă nu rămân și-și concentrează cea mai mare parte din efort către gestionarea propriilor frustrări.

Aversiunea față de CEO-ul sau echipa de top care încearcă să înfigă broasca-n ciment, ca și părerea ”excepțională” despre priceperea lor la cârma companiei devin puternice și durabile.

Un lider care dorește să rezolve eficace o situație critică se străduiește să înțeleagă ce se poate face rămânând cu picioarele-n apă rece.

El se va întreba cât pot să producă angajații lui în condițiile date, nu cât are nevoie să crească țintele ca să-și atingă obiectivele peste care a dormit prea mult timp.

Ia măsuri care să încurajeze implicarea și motivarea oamenilor. Participă personal, ca resursă, în mai multe inițiative astfel încât prin prezența lui în prima linie să ridice atât moralul cât și viteza de execuție.

Știe că performanță nu se obține nici punând o presiune absurdă pe coechipieri, nici cu amenințări deșănțate, ci cu răbdare, implicare, înțelegere și efort din partea conducătorilor.