Decembrie este plin sezon de vorbit în public și implicit de participat la șezători de business tradiționale de sfârșit de an.

Poate că e vorba de petrecerea de prăvălie înainte de care orice CEO care se respectă spune niște cuvinte de recunoaștere, încurajare și motivare sau de miile de evenimente care lansează concepte alambicate, premiază cele mai obișnuite comportamente, realizări mediocre sau comemorează ”ț-șpe” ani de existență a unei fițuici de business.

Oricum ar fi ajungi vrei nu vrei, să asculți niște tovarăși care, cel puțin teoretic, vorbesc despre chestiuni posibil utile, vor să te mobilizeze, să-ți deschidă mintea sau să-ți dea idei crețe despre ce și cum ai putea face mai bine în propria ogradă.

Sau așa crezi înainte de eveniment. Numai că te duci plin de optimism la șezătorile lăudate de campaniile lor de marketing și pleci cu dureri de cap și îndoieli despre capacitatea ta de înțelegere pentru că-ți vine greu să crezi că de fapt ai ascultat niște ”agarici pogonici” care fie nu spun nimic  util, fie habar nu au cum să ambaleze puținele idei ce le trec prin cap.

La ultima ”vorbeală” la care am participat ca ascultător disciplinat am constatat câteva tare ale ”keynote speakerilor” care m-au făcut să pierd prețiosul mesaj și să mă întreb serios dacă sunt eu refractar sau vorbitorul e praf și pulbere.

Uite ce mi s-a părut mie că se întâmplă:

Speakerul îmi spune cât e el de șmecher și cum a făcut să ajungă așa dar nu-mi spune ce l-a mânat în luptă, care i-a fost scopul, cauza sau credința adică mecanismul care i-a pus în mișcare resorturile interne și mai ales nu-mi transmite în ce fel experiența lui îmi folosește mie ascultătorului, omițând astfel singura informație care mă interesează.

Discursul este plin de dovezi – fapte, cifre, statistici care susțin raționalul și mă adorm ”big time”. Lipsesc poveștile și apelul la emoții. Lipsește și concentrarea pe subiect pentru că fiecare vorbitor vrea să demonstreze mai degrabă că le știe pe toate decât să-mi transmită complet o învățătură sau tehnică pe care s-o pot utiliza imediat în practică.

Power pointul tâmpește vorbitorul. Este uimitor cât de ucigător funcționează asta. Am văzut același om vorbind în 2 zile diferite dar consecutive. În prima zi a fost sclipitor fără să folosească un singur slide, fără să aibă alt plan decât să angajeze audiența în discuție și să răspundă întrebărilor și îngrijorărilor celor prezenți.

A doua zi a folosit un power point de 20 de slideuri și era evident că se concentrează să–și termine prezentarea în loc să-și bată capul cu nevoile ascultătorilor. Rezultatul zilei 2 – o prestație jalnică. Oamenii din sală simt nevoia să se conecteze cu tine nu cu ecranul pe care-ți proiectezi ideile.

Lipsa de metafore, vizualizare și exemple transformă discursul într-o oră de clasă ca pe vremea împușcatului (Ceaușescu). Dacă din politețe nu toți ascultătorii adorm poți să fii sigur că se gândesc la ce ar fi putut face, cu mult mai mult profit pentru ei, în loc să stea să-ți asculte prezentarea rigidă, aridă, plictisitoare care le dă în nas, de sus, superioritatea mânuitorului de cuvinte searbede.

Vorbești în public în primul rând ca să transmiți ceva util celor care te ascultă, nu ca să-ți consolidezi brandul personal sau să îmbunătățești vizibilitatea companiei pe care o conduci.

Publicul și percepția lui contează, egoul speakerului e mai puțin important. Prin urmare un pic de modestie, un limbaj ușor de înțeles, povești sau exemple relevante ajută la construirea unei experiențe reușite pentru public.

Poziționările stupide, răfuielile inepte, auto adularea sau limba de lemn plictisesc, enervează și adorm.

Nu e obligatoriu să-ți convingi auditoriul că ești posesorul adevărului absolut, e suficient să pui oamenii pe gânduri pe direcții potențial productive.

Mi-aș dori șezători de business la care să te simți bine, să înveți câte ceva aplicabil, să te conectezi la experiența și emoțiile pe care le transmite omul de pe scenă…numai că nu dau de ele.