Un șef care muncește tot timpul nu este chiar o binecuvântare. La începutul relației i-am admirat capacitatea de efort, energia aparent nestăvilită și disponibilitatea de a se implica la orice oră din zi, din noapte, din week-end sau din concediu în bunul mers al treburilor.

Apoi a început încet dar sigur să mă calce pe nervi pentru că-mi trimitea e-mailuri, îmi dădea telefoane sau mesaje în cele mai nepotrivite momente ale vieții mele și avea așteptări să reacționez dacă se poate ieri.

Când în sfârșit m-am săturat până peste cap să primesc teme noi sâmbătă seara cu termene de livrare pe luni dimineață la 7 jumătate, am ajuns să-mi privesc cu teamă mobilul sau să evit să-mi deschid e-mailul, m-am gândit să-i spun că:

Am și alte lucruri de făcut care nu țin de muncă. Asta nu înseamnă că nu-mi pasă de rezultate sau că nu mă implic suficient, ci că am o viață în afara biroului la care țin cel puțin la fel de mult.

Vreau să fac sport sau să-mi petrec timpul în familie sau să joc țurcă dacă asta mă pasionează. Nu mai sunt dispus să-mi amân activitățile planificate în week-end sau să nu știu niciodată când pot pleca în vacanță și pentru cât timp.

Nu cred că muncind tot timpul ești mai productiv. În cele mai multe dintre joburile de astăzi sunt importante rezultatele și prin urmare timpul petrecut pe baricade își pierde din importanță. Este greu să iei decizii critice, cum ar fi să concediezi oameni, când nu ai toate informațiile.

Sau să găsești combinația optimă de piețe și produse care să asigure succesul companiei. Sau să-ți susții părerea cu argumente când șefii tăi vor altceva doar pentru că pot sau au agende ascunse.

Să stai 14 ore pe zi într-un birou mestecând în Facebook sau împușcând barbiduci pare, prin comparație, simplu. Succesele extraordinare au fost obținute de oameni cu 5 minute mai deștepți, mai inventivi sau mai rapizi. Ei nu au dat lovitura stând ore lungi la muncă, ci luând-o pe drumul neumblat.

Mă stresezi și-mi transmiți un sentiment de lehamite față de tot ce ține de job pentru că ești mereu țâfnos, nemulțumit, obsedat de detalii nesemnificative. Ai așteptări complet nerealiste pe care nu le articulezi deoarece realizezi că sunt exagerate, dar în raport cu care judeci caracterul și performanța omului. Nu asculți și nu ești capabil să te eliberezi de ideile fixe acumulate în timp ori de stilul arhaic, autocratic de a conduce compania.

Nu mai ești capabil să te controlezi, să fii rațional sau să stabilești priorități. Pur și simplu te apuci de orice ți se pare că este o provocare fără să mai judeci dacă merită sau nu efortul.

Așa se face că inițiative importante legate de strategia sau cultura companiei zac undeva ignorate, generând frustrări și nemulțumiri majore în organizație în timp ce tu înnebunești lumea cu detalii nesemnificative în timp ce vânezi cai verzi pe pereți.

Faci angajații de valoare să plece pentru că nu sunt obișnuiți să accepte abordarea ta de stăpân pe plantație. Nici un om normal la cap nu suportă pe termen lung presiunea surdă de a-și petrece toată ziua tropăind aiurea pentru că are un șef obsedat de muncă, care nu se oprește niciodată, nu este capabil să respecte timpul coechipierilor și are nevoie să-și exercite permanent autoritatea.

Sau nu pot să-i spun. Pentru că nu mă ascultă. Așa cum nu ascultă pe nimeni. Îl preocupă numai alergatul de colo până acolo, ca o găină al cărei cap tăiat este de ceva vreme căzut în praful uliței.

Reușesc oare să-l fac să se oprească măcar o secundă și să se uite în grădina organizației și să observe cum scade productivitate sau retenția, cum crește stresul sau durerea-n cot a angajaților? Să realizeze că obsesia lui de a munci tot timpul este de fapt generată de frică, nesiguranță și indecizie?

Oamenii vor constata la un moment dat că nu este indispensabil, că se poate face treaba mai bine, mai repede și mai ieftin fără el și vrea să amâne aceasta revelație cât mai mult. Speră să-și demonstreze utilitatea și să-și consolideze imaginea de Mesia fiind mereu prezent.