Ori de câte ori vine vorba despre departamentul de resurse umane, fie că ai în față managementul de top, muncitorul de la bandă sau pe oricine altcineva, interlocutorul se strâmbă ca și când l-ar durea măseaua. În cel mai fericit caz schimbă vorba sau dă din mână a lehamite.

Ai senzația că de acolo nu vin niciodată soluții ci numai probleme, bătăi de cap și complicații inutile. De unde a apărut această imagine de rău, nu neapărat necesar, a HR-ului?

Departamentul de resurse umane este mereu implicat în procese complicate, redundante, lipsite de un scop clar dar producătoare de munți de hârtie și consumatoare de timp, nervi, răbdare și semnături.

Cel puțin așa se vede din afară și asta creează profesioniștilor de HR o imagine de birocrați politruci sovietici care se luptă să impună voința discreționară a șefilor lor fără să le pese de sentimentele sau problemele celorlalți.

În lipsa unui ”profit and loss”  propriu percepția generală este că HR-ul nu produce nimic ci doar consumă fără să livreze rezultatele foarte clare. Influența departamentului care nu aduce nici un ban în visteria companiei este minimă când se iau deciziile vitale, la fel și importanța lui, așa că uneori se merge până la externalizarea funcțiunilor de resurse umane.

Pentru alții singurul scop ”real” al celor de la personal este să țină hârtiile în ordine, să răspundă întrebărilor administrative și să evite ca angajații să-și ducă nemulțumirile în justiție.

Altă zicătoare este că pe cei de la HR îi interesează doar respectarea cu orice preț a regulilor oricât ar fi ele de inutile, tâmpite sau neproductive. Asta îi face rigizi, inerțiali, o frână în calea inovației și a progresului.

Așa se demonstrează, spun scepticii, că ori nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat ce presupune dezvoltarea capitalului uman și maximizarea potențialului angajaților, ori nu se pricep deloc să gestioneze oportunitățile.

Oamenii din departamentul de resurse umane au păcatele lor reale. Ei se ”supra” poziționează ca poliția morală a companiei și dacă e cazul și dacă nu.

Nu ar fi nimic greșit în asta dacă măcar din câteodată ar încerca să folosească aceeași măsură indiferent de poziția ierarhică a păcătosului sau ar interpreta similar, dacă nu identic, reperele morale atunci când evaluează dacă un comportament este sau nu potrivit.

Nu știu și nici nu am auzit despre executivi de HR care să intervină când subalternii sunt agresați de către superiorii lor ierarhici sau să lupte vizibil pentru drepturile celor mici care nu sunt reglementate în scris.

Este clar că specialiștii în resurse umane au multe de făcut înainte de a deveni cu adevărat parteneri strategici în companie sau înainte de a se schimba radical percepția oamenilor atât despre competența cât și despre voința lor de a contribui la atingerea scopurilor comune.

Mai puțin clar este:

Ce face CEO-ul sau board-ul organizației ca să transforme HR-ul într-un departament eficient.

Ce inițiative strategice vor conducătorii funcționali ai organizației să rezolve cei de la resurse umane.

Care e importanța factorului uman în mintea șefilor mari. Pe fapte, nu pe vorbe. E despre poliția morală făcută de executivi rigizi, complexați, mânați de idei fixe sau despre respectarea valorilor și principiilor companiei.

Ce văd angajații la superiorii lor ierarhici, un exemplu de urmat sau șmecherii ieftine și argumente absurde cu care-și acoperă comportamentele abuzive.

Dacă top managementul crede că oamenii nu sunt așa de importanți, pot fi schimbați cu ușurință și nu merită investit în curul lor că oricum nu fac nimic corect, ce atitudine ar putea să adopte șeful de la HR.

În foarte multe companii imaginea oamenilor de la resurse umane nu e prea grozavă. Chiar și acolo unde nu sunt luați de copii de mingii care scriu în cărțile de muncă, managerii funcționali îi văd ca pe niște birocrați, mai degrabă inutili.

O soluție pentru remedierea acestei situații ar fi ca decidenții să trateze la fel de serios nevoile angajaților cum tratează și dezvoltarea produselor, gestionarea finanțelor sau vânzările.

Până atunci HR-ul rămâne cel mai la îndemână țap ispășitor atunci când treaba merge prost și există destul loc de întors cât să se arunce pisica moartă în curtea executanților zeloși, cu mai puțină imaginație.