Am fost la corporație și m-am întâlnit cu așa zisul factor de decizie. Împreună am discutat, am analizat opțiuni, am găsit valoare pentru companie, am stabilit ce ne rămâne de făcut fiecăruia dintre noi și ne-am despărțit cordial cu zâmbete cât casa și strângeri de mână tovărășești.
Corporatistul cu puterea de decizie-n mână, plin de responsabilitate nu contenea să-mi atragă atenția în drum spre ușă că tot ce-am stabilit este de mare interes, important, urgent și prin urmare mă roagă să mă mișc rapid.
A doua zi i-am trimis un mail în care i-am mulțumit pentru timpul și interesul acordat, am sintetizat în 4 rânduri subiectele abordate, acțiunile pe care și le dorea puse-n practică în prima fază și l-am rugat să confirme că am înțeles amândoi la fel și că nu am omis nimic din ce ar fi interesant pentru ambele părți.
Am investit timp în mail-ul de follow-up pentru că are sensurile funcționale pe care le-am amintit deja și pentru că astfel îmi consolidez relațiile cu profesionistul pe care l-am întâlnit, dacă el e normal.
Procedând astfel sunt politicos, îi fac viața mai simplă și îl ajut să ia cea mai bună decizie sau să facă cea mai bună recomandare, în frecventele cazuri când de fapt nu are autoritatea sau mandatul să hotărască singur. Corporatistul nostru însă a dispărut în ceață atât de pe mail cât și din telefon.
Pentru că scenariul acesta apare extrem de frecvent și afectează o mulțime de oameni care lucrează în special în furnizarea de servicii, m-am gândit să-i transmit corporatistului în cauză câteva gânduri care să-l ajute să înțeleagă în ce fel i-ar folosi să (re)devină un om:
Dragă corporatistule,
Nu ai să știi niciodată dacă oamenii te iubesc pentru că meriți, pentru că ai calități umane, profesionale sau pentru bugetele pe care le poți semna sau influența.
Nu e vina celor cu care lucrezi că te curtează intens și interesat și te fac să crezi că ești dumnezeu din ceruri; este meritul tău că ești superficial și speri că partenerii îți vor uita sau ierta cu timpul comportamentul inept, nepoliticos, antisocial care denotă că te crezi înalt de 3 metri și că nu ai pic de respect pentru persoanele care nu te poate concedia.
E posibil, dar foarte puțin probabil, să stai 40 de ani în corporația în care dai în prezent cu sapa sau în alta la fel de fițoasă și să fii mereu de partea cu mușchi a mesei de negociere.
Mai degrabă ai să ajungi în situația de a te descurca în viața reală unde contează ce știi, ce poți să duci la bun sfârșit cu mânuțele și resursele tale limitate sau cine te mai cunoaște și te mai ajută când nu mai ai bugete-n vârful pixului.
Poziția efemeră de putere pe care o ai nu ar trebui să influențeze felul în care tratezi oamenii cu care interacționezi, fie și numai pentru că lumea în care trăim este puternic și ciudat interconectată astfel că nu știi niciodată cum, unde sau către ce public circulă informația care-ți poate afecta decisiv credibilitatea, reputația sau chiar prețioasa poziție în companie.
Nu în ultimul rând e bine ca atât la tine acasă cât și la job să înveți să spui nu, da, mai târziu sau niciodată atunci când este cazul, în loc să te prefaci ocupat și să nu răspunzi la telefoane și maiul-uri și să crezi că așa rezolvi situații.
Lașitatea, impolitețea, lipsa de comunicare și de transparență nu te ajută deloc să fii sau să pari mai deștept.
Ce ai avea tu, dragă corporatistule, de câștigat dacă ai acționa ca un om normal care nu crede că totul i se cuvine?
Ai putea să înveți să faci treabă chiar și fără să fii într-o poziție de putere, ai fi mai puțin arogant ba chiar capabil să-ți oprești alunecarea într-o auto admirație complet nefolositoare.
Ai putea colabora eficient, te-ai enerva și frustra mai puțin, ți-ai deschide mintea spre soluții propuse de alții sau ai putea gândi pozitiv.
Când, mai devreme sau mai târziu, vei pleca din corporație lumea s-ar putea să te ajute ba chiar să-ți răspundă la telefon pentru că ai reușit să comunici, să ții aproape astfel încât să ai relații personale care se bazează pe încredere și respect reciproc, nu pe interes sau nevoia de contracte.
