Timișoara pe seară. Sunt în taxi și ne apropiem de intrarea în zona aeroportului, prevăzută din motive pe care nu le înțeleg deloc, cu barieră. La bariera cu pricina nu se întâmplă nimic în afară de faptul că un număr de omuleți cu veste reflectorizante își consumă timpul pe acolo fără să facă ceva sau să fie nevoie de ei în vreun fel.
Jobul lor pare să fie se asigure că nu sari peste gard cu mașina ci folosești cartela necesară pentru acces. Dincolo de barieră mai sunt poate 20 de metri ca să ajungi la intrarea care te duce spre porțile de îmbarcare.
În seara asta, spre deosebire de alte dăți, în afară de vestele reflectorizante sunt și câțiva vajnici maimuțoi îmbrăcați în negru și cu veste anti-glonț pe deasupra costumelor ”de balet”. Ei dirijează cu gesturi largi și ușor disperate toate taxiurile spre stânga, undeva dincolo de clădirile administrative cam la 500-800 de metri distanță de intrarea în aeroport.
Încep să mă gândesc că s-a întâmplat ceva grav. Că teroristul dușmănos, gelos pe realizările locale, vrea să-și manifeste personalitatea pe aeroport în Timișoara și, vigilente, forțele de ordine l-au descoperit și acum se luptă să-l anihileze în fașă, fără să deranjeze prea mult cei maxim 100 de pasageri.
Cobor din mașina taximetristului la fel de nedumerit ca și mine, în parcarea cea oarecum îndepărtată de intrare și văd acolo încă vreo 3-4 luptători anti teroriști. Aceștia sunt mult mai relaxați decât colegii lor de la barieră.
Povestesc, râd, fumează se simt bine în timp ce evaluează cu ochi de cunoscători rafinați corporatistele care își târâie trolerele printre bălți, cu grijă să nu-și murdărească pantofii sau să nu-și rupă ciorapii.
Un coleg călător mai inspirat ca alții îi întreabă pe voinicii noștri ce s-a întâmplat și care este motivul pentru care am fost deviați de la traseul obișnuit. Vesta anti-glonț care pare șeful celorlalți lasă corporatistele pentru câteva secunde și se întoarce spre noi.
”Ai idee domnul cât costă bariera aia?” întreabă el. ”8.000 de lei” răspunde tot el fără să fie impresionat de privirile noastre incredule. ”Dacă o tot ridicăm și o coborâm pentru fiecare mașină care vine sau pleacă în curând o se strice și nu avem bani prevăzuți în buget s-o înlocuim anul ăsta” vine concluzia aiuritoare.
Nu găsiți înduioșătoare grijă luptătorilor cu teroarea pentru bunurile aeroportului? Cum putem oare nota pe o scară de la 1 la 10 capabilitatea de a găsi soluții ”out of the box” a celui care a luat decizia îndrăzneață și novatoare de proteja bariera în dauna călătorilor? Există oare un management al aeroportului din Timișoara? Și dacă există o echipă de management, oamenii care fac parte din ea înțeleg în ce constă business-ul pe care-l operează?
Să fie doar o coincidență că orice instituție patronată de statul român când renunță la contemplare și pune în practică inițiative, adică extrem de rar, le alege pe cele care sunt clar și complet orientate împotriva clientului contribuabil? Sau organizațiile de stat funcționează pe principiul ”clientul nostru dușmanul nostru”?
