Un om a murit. Brusc, neașteptat și nedrept. La 40 de ani. Conducea o echipă, avea familie, scria, vorbea pentru public. O persoană bună, veselă, un camarad de nădejde.

Nu e primul care pleacă prea devreme dintre noi. Presupun că a venit momentul potrivit să ne privim fragilitatea drept în ochi în loc s-o ignorăm cu grație până-i prea târziu.

”Viața e greu!”. Nici n-a început bine și se termină prost. Tragi linia peste ce-ai realizat, asta dacă mai apuci, și te întrebi cum puteai proceda altfel ca să-ți fie mai bine ție și celor pe care i-ai cunoscut, iubit, crescut, condus, învățat.

Nu o să regreți, înainte să treci dincolo, că n-ai muncit cât trebuia, că nu te-ai implicat destul în conflicte inutile sau că ai alocat prea puțin timp urgențelor minore care ți-au mâncat sufletul.

Mult mai probabil o să-ți pară rău că te-ai lăsat dus de val, că ai ascultat gura lumii când ar fi trebuit să-ți vezi de ale tale, că n-ai petrecut suficient timp cu cei dragi, că te-ai bucurat de prea puține clipe speciale.

Azi ne mișcăm întruna, comunicăm în timp real, trăim mai mult decât strămoșii noștri și totuși ne târâm prin viață, gâfâind hăituiți, sufocați de presiuni, fără să vedem pe unde mergem, alergând după himere, aplaudând modele îndoielnice, țintind obiective găunoase.

Poate că ne-ar ajuta să înțelegem, cât mai putem să schimbăm ceva, că:

Suntem exagerat de ambițioși

Vrem ca oamenii să ne placă sau măcar să priceapă ce deștepți suntem. Dacă nu le iese, îi ajutăm noi, cu forța.

Ne sunt indiferente părerile celorlalți pentru că știm mai bine, suntem deja cu 3 pași înaintea lor, avem puncte de vedere bine conturate, infailibile pe care nu suntem dispuși să le reanalizăm, moderăm, negociem.

Îi plictisim, enervăm și jignim mereu pe interlocutorii noștri. Suntem gata să reacționăm disproporționat la cea mai mică provocare, să ducem, până-n pânzele albe războiul fără sens al cui se pișă mai lung.

Nu ne pasă că nu câștigăm nimic demonstrând că avem dreptate și, în același timp, că suntem inflexibili, intoleranți, stupizi, autosuficienți.

Ascultăm puțin dar prost

Deși nu pare deloc greu nu putem să ne ținem urechile deschise și gura închisă pentru că ni se pare că știm deja ce urmează, nu ne putem abține să completăm cu ce sperăm că se potrivește sau simțim că trebuie să ne exprimăm părerea acum repede, înainte să apuce inculpatul să-și termine ideea.

Cei  pe care-i întrerupem sau cărora le dăm semnale non verbale de plictiseală, nerăbdare sau neatenție înțeleg că nu ne pasă de ei, că am prefera  să facem altceva și că nu-i considerăm prea inteligenți.

Dacă sunt profesioniști destul de buni și au unde să plece, pleacă.

Dacă rămân ne înjură, decid să ne ascundă informații pe viitor și să presteze la limita minimei rezistențe.

Iată cum am reușit, fără prea multă caznă, din nimic, să construim cadrul perfect în care toate părțile pierd.

Abuzăm de judecăți de valoare

Ne credem spirituali, nu ne putem ține  sarcasmul în frâu sau pur și simplu vorbește gura fără noi.

De cele mai multe ori nici nu ne amintim ce am zis deși vorbele noastre au rămas întipărite cu fierul roșu în memoria celui pe care l-am rănit.

Când folosim judecăți de valoare, bârfim sau facem comentarii zeflemitoare nu obținem nimic bun.

Doborâm oameni, le distrugem motivarea și încrederea în sine. Părem meschini, grobieni, rău intenționați, mânați de interese obscure.

Nu mulțumim suficient

Nu știm cum să reacționăm când primim un sfat, o sugestie utilă, un compliment sau un feedback.

În loc să spunem un simplu mulțumesc, să analizăm informația când suntem liniștiți ca apoi să decidem ce facem cu ea, ne apucă disputele, comentariile, criticile, justificările.

Nu-i nici scump nici complicat să spunem mulțumesc. Cu toate astea cei mai mulți dintre noi o facem rar, neconvingător sau prea târziu.

Avem toate informațiile la îndemână dar nu vedem dincolo de vârful nasului. Greșim des, învățăm prea puțin din pașii strâmbi și o luăm de la început ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ni se pare că suntem indispensabili. Pentru că ne preocupă să salvăm lumea, nu observăm că petrecem majoritatea timpului luptând cu morile de vânt în loc să ne ducem unde ne-am propus.

Poate că a venit timpul să ne oprim, să facem un pas înapoi sau chiar mai mulți și să ne privim viața din alt unghi.

Să decidem deliberat ce ne trebuie, încotro vrem s-o luăm, care-i destinația preferată.

Să întâlnim oameni noi, să ne bucurăm de savoarea clipei, să ne deschidem mintea și să ne asumăm inteligent riscuri.

Sau poate că ne-ar trebui o vacanță exotică, un somn bun, un joc captivant, un film prost, o plimbare lungă.

Sau orice altceva ne face plăcere, ne calmează, ne ajută să înțelegem că multitaskingul este o gogoașă umflată artificial care n-are nicio legătură cu productivitatea, că cine strigă mai tare nu e cel mai bun comunicator, că viața n-are totdeauna răbdare.

Sau toate la un loc…