Am fost la o conferință cu vreo 100 de alți participanți. Subiectul era de HR, destul de tehnic, adică plictisitor prin definiție pentru ascultătorul neavizat sau mai puțin implicat în problemele de resurse umane ale companiilor mijlocii și mari.

La un moment dat sponsorul evenimentului a avut o intervenție de jumătate de oră în care și-a dorit să comunice celor prezenți că a depășit o serie de piedici legale și că de acum poate rezolva mai multe nevoi ale potențialilor clienți.

O nouă gamă de servicii, care-și demonstraseră succesul până cu vreo 3 ani în urmă, redevenea disponibilă printr-o modificare a legii, iar compania dorea să anunțe că este pregătită și fericită să le ofere imediat pieței interesate.

Era anunțat ca speaker din partea sponsorului directorul de marketing, un francez. Omul însă a preferat să plece în Polinezia Franceză să vâneze barbiduci în apa oceanului în loc să-și piardă vremea să le vorbească băștinașilor mioritici despre minunatele realizări de ultimă oră ale companiei.

În locul lui a venit marketing managerul, o doamnă de 35 ani, frumoasă, îmbrăcată de firmă din cap până-n picioare și coafată în aceeași dimineață de un hair stylist căruia-i lăsase măcar 200 de euro, pe bonul fiscal.

Doamna era emoționată, citea din power point urmărind fiecare cuvânt cu degetul fără să adauge vreo idee interesată sau vreun comentariu lămuritor.

Îi tremura vocea iar limbajul trupului demonstra emoție covârșitoare, nesiguranță, cunoașterea superficială a subiectului și enervare.

La un moment dat, din sală, au început să vină întrebări legate de serviciile despre care se pomenea în prezentare.

Câțiva dintre cei prezenți dădeau semne puternice de interes de cumpărare. Întrebările lor demonstrau deja preocuparea pentru cât de rapid le pot achiziționa și cum le vor pune-n practică.

Ce zici tu că a făcut doamna marketing manager? A zâmbit prietenos, a mulțumit pentru interes și aprecieri. Nu a făcut niciun efort să înțeleagă ce spun oamenii din sală, doar și-a văzut mai departe de power point concentrată să nu-i scape nimic.

”Vinde doamnă, vinde!” îi strigam în mintea mea, agresat fiind de lipsa de bun simț, profesionalism și de înțelegere a situației de care dădea dovadă un executiv de top într-un moment când oportunitatea îi dădea, nu un semnuleț discret ci o serie de pumni în nas însoțiți de zgomot de clopot de biserică.

Măcar asigură-te că le spui în pauză celor interesați unde și pe cine să sune dacă nu ești capabilă să te descurci singură. Fă ceva util pentru prăvălia care te plătește, cel puțin aparent, regește.

A venit și pauza. Doamna a vorbit cu alte doamne care i-au lăudat ținuta, coafura ba chiar și prestația, că nu puteau să-i spună: ”dragă ești frumoasă, înțolită ca la revistă, aranjată de excepție. E drept că ai spus nimic, ai adormit audiența cu limbajul tău de lemn, ai citit fiecare cuvințel din slide-uri, ba chiar ai ratat niște oportunități evidente, mari cât casa”.

Apoi a plecat liniștită fără să-i abordeze nicio secundă pe reprezentanții companiilor care ar fi vrut să cumpere. Când a ajuns la birou probabil s-a felicitat pentru o treabă bine făcută și și-a înjurat birjărește șeful francez, urându-i cutremur însoțit de tsunami pentru că a pus-o într-o ipostază delicată.

Ce am învățat eu din această întâmplare amuzantă, enervantă, tristă, strigătoare la cer:

1. E plin pământul de oameni incompetenți aflați într-o poziție care le depășește cu mult capacitatea de înțelegere și de acțiune. Din păcate nimănui, dintre cei care pierd bani, pentru că țin niște neaveniți în poziții de decizie, nu-i pasă.
2. Ne preocupă excesiv propria persoană în detrimentul clientului, furnizorului, angajatului sau a comunicării, transparenței, colaborării, eficacității. Devenim orbi și surzi la oportunități pentru că ne dorim și ne concentrăm doar să dăm bine. Și nici măcar acest bine n-avem habar să ne imaginăm cum arată…
3. Ascultăm doar ce ne convine să auzim și ne închidem mintea în fața provocărilor care nu ne sunt pe plac, indiferent cât am avea de câștigat pentru că suntem egoiști, nu ne place riscul, nu vrem să greșim chiar dacă asta înseamnă că nu progresăm deloc.
4. Nu suntem capabili să stabilim priorități. În focul luptei, nu pricepem ce este important și ce este irelevant. Astfel eforturile noastre sunt prea des investite în inițiative mărunte, neproductive, prin urmare toți inepții se plâng de lipsa de timp sau de prea multă treabă.

Ce e de făcut? Să evităm pe cât posibil oamenii irelevanți. Să conștientizăm că nu orice părere contează, să nu ridicăm în slăvi mediocritatea agresivă de dragul păstrării unor relații superficiale, de conjunctură.

Să ascultăm oamenii de la care avem ceva de învățat, care ne ajută să fim mai buni, să ne dezvoltăm ideile constructive, să facem lucruri.

Să nu ne consumăm energia în dispute sterile cu cei care nu vor sau nu pot să înțeleagă lucruri elementare.