Am primit astăzi în mail vreo 3 invitații la cursuri de ”public speaking” care-și propun să mă învețe să-mi depășesc tracul, să comunic folosind cele mai moderne tehnici americane, să stăpânesc un limbaj non verbal cu care să vrăjesc publicul neprietenos sau să mă transform dintr-un vorbitor haotic într-unul strategic.

Apreciez grija pe care o manifestă față de dezvoltarea mea personală acești oameni minunați care iau între 600 și 3000 de Ron pentru o participare la curs.

Nu mă pot împiedica însă să mă întreb cine sunt ei, pe unde au vorbit atât de frecvent în public încât știu perfect toate secretele meseriei și pot să-și învețe toți discipolii, ba chiar mai mulți?

De ce nu-și văd ei de cariera de vorbitori de succes în loc să-și piardă timpul să împărtășească altora cum să le fure pâinea? Altruism adevărat, nu glumă…

Mărturisesc, spre rușinea mea, că nu știu nimic și nici nu vreau să învăț despre cei care cer bani în zona inferioară a intervalului mai sus pomenit. Pe ăia mai piperați la preț i-am auzit vorbind măcar o dată.

Trebuie să admit că m-au dat pe spate, m-au adormit și m-au plictisit în același timp cu poveștile lor despre propria deșteptăciune, putere, infailibilitate.

Este adevărat că nu am priceput în ce fel mă ajută pe mine întâmplările lor, împărtășite într-un limbaj confuz, sau vorbăria goală, aridă și searbădă care le însoțea dar asta pare să fie problema mea.

Aș fi putut să-mi las creierul acasă și aș fi trăit o experiență minunată.

Cât despre trucurile ”obișnuite” ale vorbitorului în public ”cu experiență” am remarcat următoarele gherle pe care le dă grațios și presupun că le și predă în cursurile pe care le organizează:

Începutul discursului cu o glumă de preferință fără nicio legătură cu ce vei spune în rest.

Presupunând că reușești să amuzi publicul, în loc să-l jignești sau să-l oripilezi cum se întâmplă de obicei, cei mai mulți ascultători își vor petrece timpul, pe parcursul prezentării tale, încercând să găsească legătura, lipsă desigur, între bancul tău de început și povestea pe care o spui.

Astfel nu-și vor mai aminti nimic din mesajul pe care te-ai pregătit să-l transmiți pentru că au rămas înțepeniți în relevanța bancului.

Cerutul de scuze pentru nervozitate, emoție sau dormit puțin cu o noapte înainte, despre care meseriașii care predau vorbitul în public pretind că este o modalitate simplă de a demonstra că ești uman, vulnerabil și de a te conecta rapid cu audiența.

În realitate cel care te ascultă, fie nu pricepe ce te-a apucat să-i faci destăinuiri din moment ce nu sunteți chiar așa de intimi, fie se flagelează că a nimerit tocmai când nu ești în formă și o să livrezi o prezentare de 2 bani.

Uitatul pe deasupra capetelor ascultătorilor și evitarea cu orice preț a contactului vizual cu participantul.

Oamenii care au venit să te audă vorbind presupun că ai ceva interesant să le spui și-și doresc să reușești, deci te sprijină, sunt binevoitori.

Uitându-te pe lângă ei le vei crea senzația că ești ciudat, absent și antisocial. În plus, privirea celui din sală, dacă o susții 2-3 secunde, îți spune că ești sau nu pe drumul cel bun, transmite dacă înțelege și îl interesează ceea ce zici sau l-ai pierdut de mușteriu.

Împunsul audienței cu degetul, datul din mâini ca o moară stricată, pocnitul din degete și alte gesturi care îl fac pe spectator să se întrebe ce caută în sală în loc să-și vadă de treabă și cum ar putea fie să-și recupereze banii plătiți pentru participarea la eveniment, fie să pedepsească organizatorul de contravaloarea lor (înmulțită cu 12 dacă se poate)…

Narcisismul care se vede atât în limbaj cât și în ignorarea completă a reacțiilor, nevoilor sau întrebărilor publicului.

Cel de pe scenă e preocupat de menirea lui de a-și livra toate cele 10 tone de prezentare, pregătite atent acasă, în discuția cu oglinda de la baie și nu vede lumea căscând, ieșind, mai mult sau mai puțin discret pe ușă sau verificându-și permanent mobilul.

Când primește întrebări răspunde la ce-l doare pe el, nicidecum la ce-l interesează pe omul cu întrebarea.

Se vede că-l motivează cifrele, statisticile, power point-ul și dorința de a-ți băga logica lui pe gât, nicidecum nevoia publicului de a primi informație utilă, amuzantă, care să atingă o coardă sensibilă și să dea de gândit.

Nerespectarea timpului alocat prezentării, chestiune caracteristică celui care oricum nu are nimic de spus pentru că este prea concentrat să se auto admire și să se audă vorbind.

Antreprenorii minune cum ar fi Dragoș Anastasiu sau Marius Ghenea sunt exemple perfecte de spus nimic în cât mai mult timp. Dacă îi inviți să-ți vorbească 15 minute poți fii sigur că-ți vor plictisi spectatorii cel puțin o oră.

Sunt ideali pentru organizatorii de evenimente deoarece vin gratis, spun mereu aceleași banalități iar spectatorul obișnuit se gândește că el e de vină că n-a înțeles mesajul, nu că a ascultat o grămadă de platitudini prost însăilate.

Am toată încrederea că sunt perfect capabil să mă fac de râs, vorbind în public, prin forțe proprii, condus de ideile mele fixe, biruit de temerile, limitările și bâlbele mele personale.

Prin urmare nu văd niciun motiv serios pentru care aș da un ban, mic sau mare, ca să exersez felul în care o dau de gard alții, oricât de celebri ar fi ei.

Îmi propun să am decența să mor eroic, pe limba mea, colo sus pe scenă în loc să dau vina insuccesului pe vreun nimeni care m-a învățat să-mi încep discursul cu bancuri proaste sau să mă uit pe parcursul șezătorii după avioane inamice la joasă înălțime.

Ce zici, vii la cursul meu de ”public speaking” ca să te învăț nimic?