Vinovații la stâlpul infamiei

Șeful este disperat. Totul merge prost, ba chiar din rău în mai rău deși el reușește mereu să identifice și să scuture vinovații.

Problema este, desigur, că oamenii sunt incapabili să priceapă gravitatea situației și nu vor să-și asume responsabilitatea propriilor acțiuni. O să înăsprească pedepsele, o să mărească presiunile, o să facă reguli drastice….o să le arate el.

Așa se întâmplă mai mereu când cel care conduce echipa se bazează doar pe identificarea vinovaților, se lamentează despre soarta care-i ”fuse crudă de astă dată” și în rest așteaptă să se întâmple minuni.

La ce-ți folosește să găsești vinovații? La nimic dacă te oprești la asta. Ai aruncat pisica în curtea unuia sau a altuia și te-ai liniștit cu gândul că nerealizarea nu e a ta…Așa și? O să se rezolve problema? O să crească productivitatea? Responsabilitatea? Dragostea față de întreprindere? Nu, nu și iar nu….

Și atunci ce-i face pe oamenii vârful ierarhiei să continue cu încăpățânare pe calea aparent închisă a găsirii vinovatului?

Își liniștesc conștiința că ei nu au greșit cu nimic pentru că uite s-a găsit adevăratul păcătos care nu dorește binele companiei și nu reușește să transpire pentru binele comun.

Desigur că nu iau în calcul că nu sunt în stare să-și verbalizeze așteptările sau să transmită clar mesajele cele mai simple. Iar atunci când văd comportamente care ar trebui corectate se uită în altă parte ca să evite confruntarea.

Cred că stabilirea vinovatului este suficientă ca să nu se mai repete greșeala în ciuda faptului că au constatat în repetate rânduri că este o abordare care nu dă nici un rezultat.

Lipsa măsurilor corective față de ce a mers prost ca și ignorarea măsurilor de prevenire ale deviațiilor pe viitor fac posibilă apariția aceleiași greșeli la nesfârșit.

Li se pare că așa își confirmă poziția de putere în companie pentru că doar au jucat rolul regelui Solomon împărțind în loc de dreptate, vina.

În realitate oamenii care au scăpat de frecatul ridichii tura asta știu că mai devreme sau mai târziu la va veni rândul și înțeleg că exceptând puhoiul de judecăți de valoare nimeni nu pățește nimic, deci își văd de treabă ca de obicei.

Își imaginează că așa își motivează echipa ceea ce este complet fals. Cel crucificat ca vinovat își va găsi scuze, va constata că este ”nedreptățit”, va înjura în barbă și va continua exact ca până acum pentru că nu va avea nici de suferit vreo consecință, nici de învățat ce să facă diferit pe viitor.

Nu știu să conducă altfel. Asta au văzut la cei sub conducerea cărora au crescut ca manageri, asta replică. Nu se întreabă ce au de câștigat dacă procedează așa pentru că sunt obișnuiți să facă cum au apucat și nu să acționeze pentru a-și atinge vreun scop. Le place să creadă, deși e fals, că dând cu bardă își reafirmă sau consolidează puterea.

Stabilirea vinovatului și arătarea lui cu degetul în public este un semn evident de management ”de cartier” sau ”după ureche”. Din păcate nu sunt semne că ar fi o practică pe cale de dispariție.

În condiții mai puțin fericite de piață multe companii aleg să numească manageri care au coloana vertebrală flexibilă și sunt doar o prelungire, uneori inutilă, a telefonului șefului lor. Acest tip de conducători vor căuta mereu vinovații și niciodată soluția.