Să conduci autocratic, folosind controlul absolut și micro managementul, este și va fi încă multă vreme, singura opțiune pentru liderul care crede că are întotdeauna dreptate. Simplu, bătrânește, confortabil și ineficient.
Pe vorbe el iubește schimbarea, vrea binele companiei și este preocupat de viitorul luminos al instituției.
Pe fapte alege să se lupte cu schimbarea din organizație și cu turbulența generată de noutate, inovație sau mediul extern folosind arme care au dat greș, repetat, chiar și în vremuri mult mai liniștite.
Să vedem ce simptome descriu fenomenul conducătorului suprem care are mereu dreptate…
Superioritate
În întâlnirile cu clica nelipsită de lingăi omul nostru explică că el este altfel. Dorește tot ce-i mai bun pentru afacere, comunicare deschisă, lucru în echipă, transparență, împliniri mărețe.
Din păcate nu are cu cine. Pe principul din strămoși ”e fată bună mamă dar n-a avut noroc în viață”, așa și el este înconjurat de incompetență, invidie, lene și rea voință. Angajații sunt răi și conspiră împotriva excelenței.
Nu se mai obosește să ia în seamă ce au de spus. Merită pedepsiți pentru că nu realizează ce oportunitatea nesperată au să lucreze pentru un superstar.
Status quo
Când era și el doar un subaltern, șeful și mentorul lui concedia discreționar, teroriza și dezinforma așa cum respira.
Și uite ce băiat deștept a crescut care acum este manager. Metodele dovedite câștigătoare nu se reanalizează și mai ales nu se schimbă.
Ce mai contează lipsa performanțelor sau atmosfera de înmormântare din firmă?
Angajații oricum nu se implică pentru că nu sunt destul de buni. Nu sunt nici suficient de deștepți ca să vină cu sugestii folositoare. Așa că să tacă!
Frica de greșeală
Liderul nostru vrea să pară infailibil. Din păcate fiind și el om, uneori nu știe deloc ce este de făcut. În cazul acesta, nu decide nimic. Amână fără sfârșit.
Dacă ceva sau cineva din afară, cum ar fi un șef mai mare, îi forțează mâna alege calea cea mai sigură care este arareori și cea mai bună.
Implica și alte persoane în decizie astfel încât, dacă iese rău, să poată pasa vina. Și când spun implică nu mă refer la un proces de luarea deciziei în echipă ci doar la aranjarea aparențelor astfel încât pasarea răspunderii să fie ușor de făcut.
Managerul, stăpân pe plantație, își tratează subordonații ca și cum ar fi obiecte de unică folosință. Rezultatele lui sunt cel mult mediocre.
Tensiunea plutește în aer. Oamenii sun triști și tăcuți. Se vede din avion că e ceva putred.
Deciziile proaste se adună iar consecințele lor încep să distrugă relațiile de colaborare dintre oameni.
Procesele și sistemele încep să se sufoce sub maldăre de documentație inutilă.
Cultura companiei deviază grav de la linia valorilor și principiilor pe care liderul atoateștiutor le ignoră pentru că se crede deasupra chestiunilor triviale.
Șeful care are întotdeauna dreptate este obositor, plictisitor și pisălog. El distruge nervii colaboratorilor lui indiferent de poziția lor ierarhică.
Rezultatele pe care le obține sunt sub linia mediocrității iar pagubele pe care le face în cultura și funcționalitatea companiei sunt durabile și greu de dres. Ce bine că specimenul care are mereu dreptate nu lucrează niciodată la noi.