Poveștile ne fac să râdem sau să plângem, să simțim durere sau plăcere, să învățăm ce să facem sau ce să evităm, să ne amintim întâmplări mai mult sau mai puțin plăcute, să ne exersăm libertatea de exprimare.

În lumea businessului storytelling-ul a devenit o modă.

Când vorbesc despre storytelling li se umple gura chiar și executivilor de marketing sau de PR, cei care fac tot posibilul să omoare din fașă valoarea oricărei istorioare trecând-o prin furcile caudine ale politicilor companiei, ideilor lor fixe ori ale spaimelor necontrolate ce-i bântuie mereu pe managerii mult mai catolici decât papa.

Legendele suculente, pline de umor și de învățăminte care circulă la țigară, spun noilor veniți ce au nevoie să știe despre cultura companiei de o mie de ori mai mult decât programul de inducție, întâlnirea cu balaurul cel mare sau tonele de proceduri, coduri de comportament ori regulamente de ordine interioară.

Pentru cei vechi rememorarea trecutului este o ocazie de a-și afirma identitatea sau de a strânge legăturile cu cei care i-au ajutat, i-au încurcat sau i-au pus în posturi inedite.

Din nefericire pentru imaginea companiei și a oamenilor ce dau cu sapa acolo, întâmplările adevărate, relevante, puternice nu răzbat în afară. Publicul larg nu le aude nici dacă mesajul lor este pozitiv pentru că, celor care răspund de comunicare, le tremură chiloții-n vine când vine vorba despre autenticitate.

În România zilelor noastre dacă un angajat își face publice experiențele de job, pe blogul propriu sau în social media, începe scandalul.

Deși 99% dintre companii nu au o politică clară, scrisă, semnată de oameni, referitor la ce se poate comunica pe internet, lacheii de serviciu sar la gâtul celui care a dat din casă ceva ce este, sau doar pare, negativ la adresa șefului, mediului de lucru sau a culturii organizaționale.

Prin alte zări executivii încep să priceapă că este complicat și contraproductiv să pui batista pe țambal. Se fac eforturi majore de adaptare la noile circumstanțe ce permit oricui să-și transmită rapid părerile, impresiile sau îngrijorările către o audiență extrem de largă.

Până și șefuții mai nesiguri pe ei se străduiesc să-și depășească ideile preconcepute, să facă un pas înapoi, să accepte implicațiile libertății aproape absolute de comunicare caracteristică zilelor noastre.

Vorbeam cu o fostă colegă despre virgula buclucașă care, acum ceva ani, ne-a apropiat  și ne-a făcut să ne respectăm reciproc mai mult. Iată povestea pe scurt.

Într-o comunicare scrisă a companiei pentru care lucram amândoi a apărut o virgulă, posibil în plus, pe care a contestat-o vehement un membru al board-ului. El a convocat o ședință cu 4 directori și 2 manageri care a durat vreo 4 ore.

Pe parcursul acestei întâlniri fiecare participant a dat fie cu părerea, fie cu barda ajungându-se la o nebunie generală. Virgula mai dispărea uneori din discuție lăsând loc morților demult îngropați, judecăților de valoare aspre și considerațiilor acide.

Prezent la acest meeting CEO-ul jubila pentru că unul dintre obiectivele lui principale, respectiv dezbinarea echipei de management, se dovedea a fi ca și atins.

Peste ani ne amuzam de înțepăturile adânci, loviturile la gioale sau agendele ascunse care-și arătau colții, deși la vremea respectivă fusese o experiență mai degrabă traumatică.

Cineva care ascultase discuția noastră zice: ” E remarcabil că mai există în zilele noastre o companie care depune atâta efort să scrie corect, din respect pentru limba română pe care nu o mai bagă nimeni în seamă.”

Mi-am dat seama că această istorioară, tristă și sordidă pentru noi, cei care am trăit-o, tocmai a creat un impact pozitiv pentru companie, în mintea unui ascultător neutru.

Interlocutorul nostru a sesizat și a fost plăcut impresionat de grija autentică pentru forma mesajului scris. A pus asta deasupra existenței unui CEO mărginit, lipsit de tact, pricepere, moralitate.

A ales din povestea pe care noi o spuneam, a tâmpitului avid de putere absolută, să audă morala culturii organizaționale ferme, care-și impune principiile chiar și în fața imposturii. Iată cum un mesaj nu tocmai pozitiv evidențiază (și) partea plină a paharului.

Poate că se apropie momentul să lăsăm oamenii să-și spună întâmplările așa cum le văd ei. Să ne păstrăm cumpătul chiar dacă ni se pare că dau cu roșii stricate…sau nu?

Ce ne facem cu ce zic angajații cârcotași, veșnicii nemulțumiți, nefericiți, plini de venin care vor să ne facă de amorul artei? întreabă conducătorul obsedat de control care preferă să stea cu capul cufundat în nisip decât să audă o părere care nu coincide cu a lui.

Problema reală nu este ce povestesc angajații neprietenoși, ci existența lor în organizație.

Fie procesul de recrutare este praf și-l angajăm pe Gică Contra fără să realizăm că greșim mereu la fel, fie nu suntem capabili să facem inducție, fie avem o cultură care-i exasperează chiar și pe cei mai docili.

Oricare ar fi adevărul nu storytelling-ul ne încurcă la mers, ci incompetența celor care se înghesuie să țină oala sub capac.

Îi rog pe șefii entuziasmați de statul în anonimat, speriați de dușmani imaginari care le fură ideile geniale, îndrăgostiți de propria imagine, care-și urăsc oamenii, să ia în calcul că eficacitatea recrutării, retenției clienților sau a talentelor, precum și achiziția de parteneri sau piețe noi depind în mare măsură de poveștile care circulă despre organizație.

Nu ucide libertatea de exprimare! Folosește-o! Te țin balamalele?