A tăiat și a spânzurat 20 de ani. A fost spaima numărul 1 a colegilor, subalternilor, șefilor, partenerilor și furnizorilor, fără nicio excepție.

Înainte să o sune oamenii tremurau, implorau astrele să o prindă pe fugă, cu gândul aiurea sau imediat după ce călcase pe altcineva în picioare astfel încât setea ei proverbială de sânge să fie temporar domolită.

Cei care erau obligați să o  întâlnească se blindau cu pastile contra durerilor de cap, leșinului, palpitațiilor sau atacurilor de panică. Toată lumea ar fi preferat ca ea să nu existe, dar nimeni nu îndrăznea să miște-n front.

Până într-o zi când a căzut securea. Un mai puternic de afară, monstruleț fără conștiință din tenebrele corporației, uitându-se numai la cifre, a decis.

Muma pădurii, mașterea, femeia de coșmar trebuie să plece pentru că rolul ei a devenit secundar în economia organizației.

Cortina a căzut fără mofturile obișnuite. I s-a urat succes în rezolvarea noilor ei preocupări, aflate în zări îndepărtate, printr-un e-mail septic, scris în corporateză. Un e-mail cum și ea generase sute în anii de glorie, acum apuși.

I s-a oferit o compensație modică plus o strângere de mână glaciară care să marcheze sfârșitul unei epoci.

Femeia, zguduită de vestea pe care-o resimte-n plex, s-a retras în fostul ei birou. Se uită în gol și se gândește. Nu și-a pus niciodată problema că o să vină momentul când va  fi aruncată ca o măsea stricată.

Nu ea, care a fost trup și suflet pentru prăvălie. Ce poate să facă mai departe? Care-i pasul următor? Cine ar putea să-i întindă o mână?

Să fie unul dintre puținii yes-mani care au supraviețuit anilor ei de mandat? Puțin probabil, pentru că marea lor majoritate trag mâța de coadă în compania care tocmai a concediat-o.

Mai mult, calitățile lor de supraviețuitori în orice fel de condiții, nu-i recomandă ca făuritori de relații care să permită o relocare într-un alt job, măcar decent. Niște perdanți….

Să fie vreunul dintre foștii colegi pe care i-a agresat psihic până au plecat de bună voie sau până când a obținut aprobarea necesară să-i dea afară?

Greu de crezut că au uitat, trecut cu vederea sau iertat torturile la care au fost supuși. Să nu mai ia ei în calcul felul în care au fost urmăriți pas cu pas, intimidați, presați?

Să nu-și mai aducă aminte cum se luptau să se apere de hienele organizației asmuțite asupra lor?

De minciunile scornite atunci când scormonitul în gunoi rămânea fără rezultat?

De făcăturile ridicole cu care ea le demola imaginea, credibilitatea sau reputația? Poate că nu! Niște neisprăviți cu  tupeu…

Atunci un fost furnizor. Nici gând! A avut grijă să le facă și lor viața un iad.

Când și-au făcut treaba excepțional, a refuzat să-i aprecieze și a contestat evidența. Le-a cerut, cu seninătate imposibilul ba chiar a făcut mișto de ei că nu pot să-l livreze.

Dacă a fost posibil și-a arogat meritele lor. Nu și-a exprimat niciodată clar așteptările de performanță, comportament, atitudine ca să-și păstreze loc de întors, comentat și cârcotit.

I-a frecat după bunul ei plac, i-a învrăjbit de amorul artei ca apoi să-i ponegrească pe unde a putut. De câte ori un proiect a ieșit sub așteptări i-a transformat în vinovații de serviciu. Niște nimeni…

Poate un fost partener s-o ajute.

Există vreunul pe care nu a încercat să-l înșele, discrediteze sau marginalizeze?

Mai degrabă nu. Desigur și-au meritat soarta pentru că au crezut că sunt pe picior de egalitate cu marea doamnă, fără să realizeze că asta este o blasfemie.

Au încercat să vină cu păreri proprii, să aibă sugestii în loc să-i cânte-n strună și să-i accepte superioritatea evidentă. Ar fi vrut să dea ei tonul, să conducă echipe, să ia decizii, să-i umbrească autoritatea. Niște iresponsabili…

Nu-i obligatoriu să-ți pese ce se întâmplă pe termen mediu sau lung cu cei pe care-i calci în picioare azi.

Ziua plății pare mereu departe, dincolo de zări, ireală. O legendă motivațională proastă, pentru slăbănogii lipsiți de vlagă și de presiune-n instalație. Numai că uneori ea vine, iar atunci când a venit, ustură.

S-a făcut târziu. E mai bine să plece. Într-un colț al minții îi vine zicala stupidă că ”cine seamănă vânt culege furtună”.

O alungă cu un gest de plictiseală și lehamite. O să-i fie bine! Fir-ați ai dracu’ cu melcii voștri…