Amalia Sterescu ne povestește într-un articol despre evoluția bărbaților din business pe care i-a cunoscut în trecutul nu foarte îndepărtat:

Acum 5 ani erau niște workaholics împătimiți, goleau zeci de cafele și cutii cu cola, fumau, aveau colesterolul la categoria risc mediu și stresul până la cer. Burțile proeminente, gușa și ochii roșii de oboseală – erau accesorii sine-qua-non ale unui stil de viață tipic bărbatului mioritic. Purtau cămăși boțite și cravate demodate, abonamentul la sală se reînnoia automat anual fără ca ei să fi calcat pe acolo vreodată, poate doar așa… să mai citească ziarul și să mai bârfească cu vreun amic când ajungeau fetele la sală. Cunoșteam o serie de personaje din categoria de mai sus, 35-45 ani, corporatiști sau antreprenori, oameni cu 1-2 copii, responsabilități manageriale, credite la bancă și tot tacâmul.

După numai câțiva anișori prietenii ei s-au transformat, fără excepție, în Făt Frumos cel generos, vegetarian, maratonist, iubitor de acțiuni caritabile și de-a dreptul arătos, de unde cugetarea Amaliei:

Mă lovește o suspiciune – Măi, dragii mei…se întâmplă ceva! Bărbatul român cu burtă, neglijent, fumător și cu colesterolul cât China e pe cale de dispariție. Se reinventează, devine bărbatul maratonist, slim fit, vegetarian sau specialist în diete, alergător de cursă lungă pentru cauze nobile.

Iată și concluziile distinsei doamne despre noua generație de oameni de business care, deși continuă să joace sub altă formă ”cine se pișă mai lung”, sunt minunați, mai buni decât conducătorii care au rămas pe șaorma cu de toate și SUV-uri cât casa (Poporului).

Îi admir pe acești bărbați pentru care topurile clasice au devenit demodate, pentru care dorința de autoperfecționare a devenit o constantă, pentru care voluntariatul pentru cauze nobile a devenit o normalitate. Îi admir, parol. Și chiar dacă știu că pe ascuns își compară timpii de alergare și kilometri parcurși cu altii pe facebook sau alte aplicații unde se ridică osanale pașilor în ritm de maratonist – chiar și așa sunt minunați.

Trebuie să admit că știu și eu o mână de băieți d-ăștia de fier, cu diverse poziții manageriale, care au trecut la o viață sănătoasă și sportivă.

Doar că nu-i admir niciun pic pentru că mai știu câțiva din aceiași generație care au divorțat și s-au recăsătorit cu doamne de vârsta fiicelor lor.

Vreo doi și-au schimbat orientarea sexuală și bat barurile gay, unul s-a călugărit, altul s-a retras în Siberia să traiască precum strămoșii, vânând cu sulița și fără curent electric.

Ce vreau să zic cu asta? Că ce fac oamenii ăștia cu viața lor personală este fix problema fiecăruia dintre ei, iar la vârsta cântecului de lebădă ­­­­nimic nu pare prea ciudat.

Nu este numai treaba lor, ba chiar ar putea exista așteptări de performanță de la ce fac ei în departamentele sau companiile pe care le conduc.

Maratoniștii și oamenii de fier pe care-i cunosc eu, băiat sărac cu networking-ul, sunt șefii unor organizații care au trecut prin criză pe perfuzii și nici astăzi nu se știe dacă ele vor supraviețui sau  nu.

Conducătorii la care raportează, de obicei de afară, i-au transformat pe entuziaștii vieții sănătoase în prelungiri inutile ale telefonului superiorului lor ierarhic în cel mai evident mod cu putință, adică fără să-și mai bată cineva capul măcar cu salvatul aparențelor.

Acesta din urmă sună, când nu-și mai suportă amanta fițoasă, și le spune lătrat fierătanilor să mai dea 50 de oameni afară, să renunțe la softurile administrative, s-o lase dracu’ cu programul de management al talentelor, să sară peste reviziile utilajelor, să închidă departamentele de cercetare-dezvoltare, să suspende bugetele de marketing sau de training, să respire mai puțin, eventual fără zgomot.

Ei tac și fac pentru că-și iubesc salariul frumușel și știu că poziția ierarhică, deși pur decorativă, dă bine la reputație. Mai știu că alții ca ei, care au rămas fără job-uri, freacă liniștiți manganul pentru că nu-i mai întreabă nimeni de sănătate. Așa se face că se complac în situația, mai puțin roză, de a-5-a roată la căruță.

Când n-ai nicio viziune, nu îndrăznești să ridici privirea în prezența expatului ­sau să scoți măcar un mărâit în afara textelor corporatiste aride, și-ți iau ”polonezii” chiar și biciul de jucărie cu care obișnuiai să te dai sculă pe basculă prin prăvălie, nu mai e trist, e de-a dreptul dramatic! Îți vine să fugi și să nu te mai oprești niciodată…”run Foresst, run…”

Nu vreau să fiu greșit înțeles, șefii de firme iubitori de șaorma cu de toate, mașini de lux și sedentarism care s-au apucat de poker online în loc de maraton, tot ca să-și alunge plictiseala și să-și mascheze inutilitatea, nu sunt cu nimic mai breji. Doar mi se par mie mai umani, mai simpatici și oarecum mai puțin fățarnici. Sau mai puțin exchibiționiști decât niște fierătanii care sună a gol.