S-a declarat insolvența și povestea frumoasă s-a terminat rău. Nu dispare satisfacția că ai creat un imperiu. Nici furia că l-ai îngropat. Ți-a mai rămas de văzut dacă mai poți recupera ceva mărunțiș de la masa credală.

Șansele nu-s prea grozave pentru că, din puținul rămas, au de luat angajații întâi, apoi statul, băncile de la care ai împrumutat nebunește, creditorii pe care i-ai adus în pragul falimentului și abia la sfârșit de tot tu, cel care ți-ai băgat banii ”de acasă” în implacabilul malaxor de resurse în care ți-ai transformat compania.

Iar investițiile pe care le-ai făcut ”ieri” cu pipota tresăltându-ți de mândrie, valorează astăzi maxim 20 de cenți la un euro și asta numai dacă ai avea resursele financiare necesare să-ți cumperi un pic de timp în plus.

Dar n-ai. Și nu-ți mai dă nimeni. Ești în budă și de când ai ajuns acolo nu te mai cunoaște lumea.

Nu mai crede nimeni că ești un leu puțin rănit, care va fi și mai puternic după convalescență, pentru că pari doar o sperietoare de ciori scoasă din uz.

Te întrebi unde ai greșit sau ce a mers prost? Cum de ai primit lovitura decisivă azi după 15 ani de succese nesperate și 7 ani de tras mâța de coadă? De ce n-ai văzut că vine nenorocirea? Ce te-a împiedicat să iei la timp măsurile care să redreseze corabia?

Când ai pierdut din vedere imaginea de ansamblu? Ce te-a făcut să renunți să-ți pui întrebările critice pentru bunul mers al companiei și să aplici, la timp, soluțiile care se impuneau?

De ce te-ai retras într-o lume a fantasmelor și ai crezut că te vor ține la suprafață succesele trecutului? Cum de ai renunțat să vânezi oportunitățile și te-ai complăcut în inacțiune, expectativă, resemnare?

Nu am răspunsurile tuturor acestor întrebări și oricum nu le-ai lua de bune nici dacă le-aș avea, așa că iată ce cred eu că te-a făcut să-ți pierzi afacerea, banii, liniștea și prietenii:

Ai renunțat la inovație devenind static și autosuficient. Pe vremuri îți biruiai competiția tocmai pentru că erai mereu în căutare de produse noi, de căi de a accelera procesele și îmbunătății serviciile pe care le ofereai, de piețe neacoperite sau nemulțumite de prestațiile furnizorilor tradiționali.

Cu timpul compania ta a crescut, nevoia ta de control absolut a construit o birocrație ineficientă, ai pierdut legătura directă cu nevoile clienților, te-ai mulțumit cu portofoliul acumulat până la un moment dat și astfel ai devenit vulnerabil.

Ți-a ruginit abilitatea de a-ți asuma riscuri pentru că ai început să realizezi că ai ce pierde. Ai crezut că se poate fără să riști, ba chiar fără să iei deciziile necesare și urgente. Că vei rămâne-n față din inerție.

Ți-a dispărut ambiția de a demonstra că poți să livrezi imposibilul, ai început să te complaci în apa călduță a mediocrității, să iubești birocrația, controlul absolut, să construiești ierarhii inepte dar stufoase, să adaugi complexitate în procese, proceduri și sisteme fără nici un scop funcțional.

Ai lăsat spiritul de echipă să se deterioreze pentru că cei mai buni oameni ai tăi au văzut schimbarea în rău și au încercat să i se împotrivească.

Ai preferat să scapi de ei și să păstrezi lângă tine coloanele vertebrale flexibile, cu valori îndoielnice, etică și moralitate discutabilă.

Ți-a fost mai comod așa. Te simțeai bine în cultura de tip nord coreean pe care ai dezvoltat-o odată ce ai scăpat de oamenii cu inițiative și idei proprii.

Ai angajat numai mazete pentru că nu te-ai gândit niciodată când ai adus pe cineva în organizație la ce urmează să-l folosești cu adevărat, adică ce aport unic, esențial va avea noul angajat la rezolvarea temelor strategice sau operaționale aflate în desfășurare.

Cu trecerea timpului ai ajuns să preferi oameni fără personalitate pentru că a fost mai simplu să-i manipulezi să facă ce vrei fără să-și pună prea multe întrebări.

Calitatea forței de muncă s-a deteriorat ireversibil devenind o parte importantă a problemei.

Ai căpătat un sentiment fals de invincibilitate, infailibilitate și perfecțiune astfel că nu ai permis evidenței să-ți deranjeze visele pe cât de frumos colorate pe atât de departe de realitate, nocive pentru companie și oamenii ei.

Încet, încet, inovația, implicarea, satisfacția lucrului bine făcut sau responsabilitatea au fost înlocuite cu aruncarea pisicii în curtea vecinului, nepăsarea, ignorarea cerințelor clientului sau treaba făcută de mântuială.

Crizele tale periodice de isterie prin care-ți manifestai nemulțumirea într-un mod lipsit de specificitate, rupt de realitate au devenit rapid subiect de bancuri și legende organizaționale pentru că în urma lor nu veneau niciodată acțiuni corective concrete sau inițiative productive.

Ai început să crezi că ai întotdeauna dreptate și ai încetat să comunici deschis cu oamenii din firmă. Te-ai apucat de pus etichete, de judecăți de valoare, de jocuri de culise, de manipulat informațiile pentru a-ți demonstra și impune punctul de vedere.

Ai început să consideri că ești singurul deținător al adevărului refuzând să iei în considerare veștile proaste sau punctele de vedere care nu-ți conveneau.

Nici când realitatea cruntă te-a izbit între ochi nu ai crezut că s-a terminat, ai învinovățit ghinionul tău proverbial și ai chemat în ajutor divinitatea.

Mă întreb dacă astăzi, la spartul târgului, când te-ai înecat deja, realizezi că așa cum meritul creșterii de vis a companiei a fost al tău și vina dezastrului este tot a ta.

Ghinionul n-a avut nici un cuvânt de spus, nici forțele malefice ale întunericului ori conspirația mondială a dușmanilor tăi pământeni sau extratereștri.

Ți-ai pierdut de-a lungul anilor umorul, bunul simț în general și pe cel de business în special, compasiunea, spiritul de echipă, pasiunea pentru treabă, grija față de client.

Te-ai transformat din liderul neînfricat care conducea o trupă determinată de la un succes imens la altul și mai strălucitor într-o marionetă dezmembrată peste care cade cortina uitării. O sperietoare  de ciori care nu mai sperie pe nimeni.